Pe 11 iunie se fac 11 ani de la uniunea consensuală dintre mine și el. Corect ar fi să spun în ochii Domnului, că civil eram luați din februarie 2005. Cum se vede viața la o așa aniversare? Eu zic că viața în doi e grea, cu sau fără acte. E greu să scrii despre relații cu sinceritate mai ales în epoca de înflorire a rețelelor de socializare. În primul rând, lui nu-i place să scriu despre el pe blog, iar mie nu-mi place să scriu cu sclipici despre viața mea. Nu-mi place să-i zic “al meu” și nici el să mi se adreseze vreodată cu apelativul “mami”, nici măcar atunci când îi vorbește copilului. Chestia asta a degenerat într-o primă fază în faptul că ăla micu’ nu știa cum  mă cheamă și mă striga prin Mega: “Maică-ta!” până a înțeles că mă cheamă Irina și a rămas așa. Dar să începem cu începutul.

Acum 11 ani am făcut o nuntă frumoasă, sponsorizată de părinți, pentru că noi eram și la propriu și la figurat studenți. Închiriasem o garsonieră în Drumul Taberei și de acolo am plecat spre biserică fără alai și fără horă în fața blocului. Am petrecut și chiar ne-am simțit bine (eu cel puțin) la un restaurant de cartier, fără mireasă furată și fără plânsete sau alte drame obișnuite în astfel de cazuri. Pentru mine primii ani de căsătorie seamănă cu filmul Life as a House cu Kevin Kline: nu ai niciun pic de intimitate, te strădui să construiești o relație cu o persoană aproape străină, te lupți să îți poți permite o casă și din motive de-a dreptul firești ajungi uneori să te masturbezi în dulap. Peste toate astea adaugi faptul că în permanență sunt alături de tine ai lui și ai tăi, așa cum zicea Freud (parcă). E foarte grea perioada de acomodare și niciodată nu o să ajute apropierea determinată de o garsonieră de peste 30 de metri pătrați dintr-un bloc de pensionari.

 I always thought of myself as a house. I was always what I lived in. It didn’t need to be big. It didn’t even need to be beautiful. It just needed to be mine. I became what I was meant to be. I built myself a life. I built myself a house. 

După ce îți dai seama că de fapt ajungi să te vezi din ce în ce mai rar cu partenerul și că toată agitația asta cu cariera ar putea fi mult zgomot pentru nimic, hotărâm să facem un copil. Asta cu sarcina și primii ani din viața copilului se poate identifica ușor cu orice comedie cu Ben Stiller: te simți prost și ai vrea să schimbi programul dar… ești curios ce urmează, deși ești sigur că personajul principal se va afunda din ce în ce mai rău în penibil, așa că te uiți în continuare. El, soțul, nu reușește o interpretare mai bună față de sus-numitul actor: te minte cu tupeu și se vede. Nu, nu am remarcat că te-ai bășit la Mega și cred că a fost discret! Iubita mea, ești superbă, strălucești! Nuuu, tu să sforăi?!

Nu e grav, că și tu vrei să te mintă, mai ales că ești așa sensibilă încât plângi în hohote că Dero a reușit să scoată pata! După naștere oricum ești prea obosită să îți mai pese, iar între timp el sigur a învățat să doarmă cu ochii deschiși. Și asta e bine, mai ales că în momentele rare când te uiți la corpul tău în oglindă, ai impresia că ești o combinație bizară între nevasta Gânditorului de la Hamangia și Cumințenia pământului.

Jack, you have issues. I’m trying to understand why you run around with a rubber boob strapped to your chest. I mean, were you ever breastfed? My guess is no.

Mai trece timpul, te întorci la job, reziști cu stoicism tentației de a vorbi despre tine și copil în felul ăla familiar: “Am început să ne obișnuim cu olița! Mâncăm diversificat acum!” E greu să crești un copil și nimeni nu te previne că uneori o să vrei să fugi mâncând pământul! E greu să citești cum unor femei li se potrivește chestia cu motherhood din prima, și uneori a doua, a treia …

Inevitabil ajungi la o etapă pe care eu o asemăn filmului Good Will Hunting – e faza în care toată lumea e rănită dar nimeni nu vorbește despre asta. Abia acum îți dai seama că nu ați apucat să vă cunoașteți, că poate v-ați căsătorit prea repede, apariția copilului pare că v-a înstrăinat și mai mult. De obicei e momentul în care încep să se întâmple marile drame: sarcini pierdute, moartea bunicilor sau a cuiva apropiat, genul de faze care te aduc brusc la realitate. Aici se întâmplă două lucruri: fie refuzi să te maturizezi, fie mergi să cauți ajutor specializat. În prima variantă ți se pare că o schimbare de decor/partener ar fi mai puțin dureroasă decât înfruntarea unei perioade de integrare a dramelor. Aia cu ajutorul specializat e tot la fel de sumbră: ajungi să zgândări niște răni din trecut din care o să reiasă că te-ai căsătorit din motive greșite cu așteptări nerealiste de la partener. Indiferent de varianta aleasă nimic nu o să mai fie la fel. Cred că ăsta e momentul în care se încheie foarte multe relații.

Real loss is only possible when you love something more than you love yourself.

Dar dacă treci peste toate astea și poți să aduni din memorie rămășițele unor zile mai bune, vei fi în siguranță. Nu e lapte și miere în fiecare zi, uneori tot o să simți că vrei să fie mai ușor, dar e important să-ți amintești că e ok să simți așa. Că la început erai doar tu cu el, erați tineri și poate chiar v-ați căsătorit prea devreme. Tu ești tot fata de care s-a îndrăgostit, chiar dacă anii ăștia te-au înverșunat și ai început să fii mult mai atentă cu lucrurile potențial dureroase pentru suflet. La fel cum și el e tot băiatul ăla cu privirea jucăușă, căruia între timp i s-au adâncit ridurile pe frunte. Dacă fiecare și-ar călca pe inima rănită ar fi cam așa:

Jerry Maguire: [babbling and struggling] I love you. You… you complete me. And I just…

Dorothy: “Shut up. Just shut up. You had me at hello. You had me at hello!”