Am văzut duminică un film pe care îl căutam de multicel pe anumite canale, să le zicem neoficiale. Țineam foarte mult să-l văd pentru că recomandarea era făcută de o prietenă pe care o apreciez foarte tare, o “poetesă de poezii” (se știe ea). Filmul se numește Three Steps Above Heaven, e spaniol și eu am văzut versiunea de 2010 (mai e una de prin 2004). Filmul are notă bună pe imdb – un șapte parcă, nu că ar avea vreo importanță. Povestea clasică, un bad boy furios pe viață (și pe mă-sa) se îndrăgostește de o ea finuță, tocilară și cu nasul cam mare. Filmul e okiuț, dramatism, pierderea virginității, prima dragoste cu năbădăi gen. Pe mine m-a apucat o furie groaznică după ce l-am vizionat, nici nu știam către cine să o îndrept: către poveste, către el care nu se putea tempera sau către toate poveștile de acest gen rămase nespuse (și care nu sunt speciale). Cumva mi se părea neverosimil sau așteptările mele erau setate greșit. Nici măcar nu are happy-end, ca să-l calific de-a dreptul prost. Oricum nu mă dau expert în filme, ci pur și simplu le interpretez din punct de vedere al identificării cu personajul. Concluzia: Sunt bătrână! 😦

Nici nu știu cum am ajuns la concluzia asta, cert este că nu m-a lăsat să dorm ultimele două nopți. Când am ajuns atât de bătrâni, de cinici, de echilibrați emoțional?! Eu am spus-o și cu alte ocazii, nu am experiență în relații, în primul rând că nu interacționez foarte pașnic cu sexul opus (răzvrătire de principiu) și apoi pentru că pare că sunt inadaptată la ritmul în care se derulează acum relațiile de orice natură. Se pare că trebuie să fii foarte cool atunci când ești abordată, să arăți o anume disponibilitate și experiență care să nu transmită cumva că ești versată (a se citi curvă). Dar nici ingenuă, să inspiri sexualitate debordantă, dar să nu simtă omu’ că te pângărește în vreun fel. Nu mai crezi în Moș Crăciun, dar poate crezi în Piticul Bălții Snagov. Ești frumoasă, deșteaptă, dar deschisă la nou (orice ar însemna asta) și mai ales, foarte important: ești totdeauna civilizată indiferent de comportamentul interlocutorului. Ai neapărat un pension în spate(le blocului) și jonglezi cu ușurință cu cel puțin două limbi de circulație internațională. Nu crezi în prostii care ne validează existența: flori, bomboane, nimicuri. Ești above them! Cam cu trei pași cum zice și titlul filmului.

De-aia zic și eu ca poetul:

“Lângă foc, o babă surdă
și absurdă
Spune, ca și alte dăți,
Tot povestea cu Ileana Cosânzeana,
Plina de banalități.”

Povestea am pus-o și eu într-o carte, nu era cu nimic mai specială, deci aștept propuneri pentru film. Tot sunt discuții despre filmul românesc depicted from reality, realitate pe care nu vrea nimeni să o vadă. De parcă iubirea născută în Rahova sau Militari nu e interesantă! Ce voiam de fapt să zic nici nu mai știu. După ce mi-a trecut valul de furie și supărarea pe fugit irreparabile tempus, mi-am dat seama că mai vreau să văd încă o dată filmul. Din fericire nu am apucat, pentru că am constatat că are și continuare (din care am văzut doar jumătate). Cert este că sunt toți maturi, echilibrați, simt mai domol și au replici mai inteligente, adică mă pot identifica cu ei. Echilibrul a fost restabilit, toată lumea și-a reluat pozițiile pentru scena plicticoasă “almost married with children”. Fraieri, nici nu și-au dat seama ce mișto era în prima parte… O să las pe final o întrebare retorică de la Times New Roman, titlul unei analize a unui film de pe ecrane: Où sont les MILFs d’antan?! Nu le căutați, sunt prietenele mele și o să mă ajute să mă adaptez la timpuri noi, femei noi (reinventate). Doamne-ajută!