Nu o să-mi dau cu părerea despre alegeri, it is what it is. Am fost la vot, așa cum merg întotdeauna, așa cum mi se pare important să fiu o picătură în ocean. Nu o să scriu nici despre bulă, pentru că în opinia mea oamenii din bulă sunt tocmai ăia care nu s-au resemnat în așteptarea unui final. Mă surprind uneori căpățânoasă, adică insistând să fiu împotriva curentului, purtându-mă ca o prințesă căreia nu i s-a făcut pe plac. E dureros, pentru că rareori mi se face pe plac, dar mă ridic la loc ca un humpty dumpty fiert moale. 🙂

Azi vreau să scriu despre orașul în care locuiesc și din care pare că am lipsit ultimii ani. Atunci când lucrezi în afara Bucureștiului uiți că locuiești în cel mai mare oraș al țării, oraș în care zumzăiala e mai ceva ca în New Dehli sau în care sirenele urlă zi și noapte ca în New York. De mai bine de o lună (re)învăț să trăiesc în capitală, fără emfază, fără hashtag prețios care să-mi descrie experiențele. În primul rând sufăr de lipsa metroului în cartierul în care locuiesc. Da, am fost al vot și asta cică îmi dă dreptul să mă revolt. Bullshit I say! Mă revolt ca să albesc mai repede, înainte de vreme. Mă revolt că singurul mijloc de transport care ajunge din centru în Drumul Taberei stă 45 de minute între Grădina Botanică și Leul. Mă zbat ca un pește pe uscat după ce am dat like-uri pe fb și Instagram și am citit opiniile câtorva bloggeri pe care îi citesc și tot nu am ajuns acasă. După ce termin de citit, constat că în jurul meu oamenii nu se foiesc, nu se plâng că vor să ajungă acasă, ci stau. Statul ăsta e cel pentru care trebuie să ne facem griji, pentru latența în care se complace lumea. Eu o să scriu la RATB să-mi spună ce să facem ca să schimbe ceva la stopul ăla. Nu de alta, dar stând așa îmi vine o poftă nebună să scriu ceva pe primul zid din zonă. Mă gândesc că poate pe gardul de la Cotroceni nu a ajuns mesajul care apare prin Militari pe toate zidurile: “Banii e o problemă?”. Pentru că în cartier viața nu s-a schimbat și preocuparea nu este dacă ești frumoasă astăzi.

Mă domolesc apoi, că să constat că am puterea să văd dincolo de schimbarea peisajului, dincolo de faptul că distracția în mall-urile de la periferie e deseori singura ieșire în “oraș”. Constat că locuim într-un oraș care ar putea trece drept vibrant într-un ghid de călătorie. Sau un oraș care nu doarme. Îl regăsesc în fiecare dimineață cum urc pe scările de la metrou Universitate (tre’să iau metroul clar) și trec prin fața Inter-ului privind către etajul 21 și inevitabil către cer. Îl las puțin tristă când pe aceeași scară cobor seara, aruncând o ultimă privire luminilor din rond. Trăim într-un oraș versatil, o declară arhitectura și oamenii care îi străbat bulevardele preocupați. Cum facem să ne întâlnim la mijloc? Cum facem să vedem aceeași realitate, că nu e totul lipsit de speranță? Pentru că viața în România e mai mult decât stat în fața televizorului (și eu chiar mă uit la televizor), e mai mult decât trei zile până la salariu și târguri populiste cu mâncare la suprapreț. E un stereotip poate, dar chiar e despre oameni. Și eu de când încep să-l redescopăr constat că e despre băiatul care se amuză de nehotărârea ta de a trece prima pe ușă și te împinge ușor. Cine zice că au murit toți cavalerii? 🙂 Sau despre tipa de la metrou care îți face loc în vagon și te invită din ochi să urci. E și asta o bulă, dar cum să refuzi așa o invitație? O să fim bine, zic, dar o doamnă pe are o admir (Carmen Sterian) zice și mai bine:

“#safimrealisti3 sa ne vedem de treaba pas cu pas, fiecare in dreptul lui, ca picaturile se unesc pana la urma
#keepitsimple #keepitreal #keepitopen”

P.S.: Am primit și cozonac gratis de la patiserie, părea că am nevoie, cred.