Mă tot gândesc dacă să scriu despre medici, mai ales că am lucrat vreo trei ani într-un centru medical și m-am atașat de mulți dintre colegii mei. Eu evit de câțiva ani să mai merg la doctor și nici nu am avut vreo problemă care să merită atenție deosebită (este foarte posibil să aleg să ignor dacă ar fi fost). Vreau să spun din start că sunt medici pe care îi respect și cărora le sunt recunoscătoare pentru felul în care am interacționat (și pentru că am simțit că au avut grijă de mine).

Dar mai sunt și medici cărora le e frică. Nu pot neapărat că-i condamn, actul medical e încărcat cu tot felul de proceduri determinate de incidente anterioare, încât la propriu medicul nu se mai apropie de tine. Ce atingere umană?! Nicio atingere, dialog prietenos cu bolnavul este noua abordare. Eu am renunțat să merg la medic pentru că am auzit prea des următoarele: “Da’ ce aveți dragă toți? Tineri și mereu vă doare câte ceva!” Așa e, așa pare! Eu nu cred că suntem o generație de bolnavi închipuiți, ci pur și simplu acum învățăm să fim atenți la ce simțim. Generația următoare vine în forță cu și mai multe boli (închipuite) cauzate de stresul cotidian. Nu facem față stresului, mâncăm puțin, pe fugă, bem multe cafele și nu ne respectăm deloc. Nu știm când să ne oprim să mirosim trandafirii sau alte flori (cu trandafirii e cam sensibilă treaba). Chiar dacă nu avem un job așa stresant (eu chiar nu mă pot plânge în momentul ăsta) tot tânjim după momente de extaz maxim: cu o mână pe tastatură și alta pe telefon, oameni care au nevoie de tine (numai tu poți să-i rezolvi). Tânjim după adrenalina aia care dă sens vieții profesionale, dead-line, buget (deci exist), cuvinte deochiate care te fac să simți puternic și semnificativ. Fără ele, nu ai identitate! Și într-o noapte, te ridici brusc în capul oaselor cu inima bătând nebunește (azi scriu în clișee) și sentimentul acut că o să mori. Mai multe a povestit Alex aici.

E important să știi că nu o să mori! E important să știi că e o reacție firească a faptului că nu suntem invincibili. Suntem oameni și când ajungem la medic în starea asta, e bine să dăm tot peste oameni. Sunt convinsă că cineva trebuie să se fi gândit la o aplicație în care să bifezi simptome și să intri la medic bazându-te că el știe deja informațiile respective. Și la consultația propriu-zisă să vorbești despre cum ai ajuns să te simți rău (a se citi “în halul ăla”). Ce am vrut să spun de fapt: sunt supărată că nu se mai produce Distonocalm d-ăla bun (cu corn de secară) și ăsta era singurul loc public unde puteam să mă plâng. Că dacă era Distonocalm nu ajungea nimeni să știe cum e cu atacu’ de panică, îl prevenea pur și simplu. 😉

photo @pexels.com