Cum să șezi în bulă

Blând, cum altfel?!

Se poate să și taci când n-ai de spus nimic. Și eu chiar nu am găsit nimic de spus. Urmăresc tot ce se întâmplă, trăiesc prin entuziasmul prietenilor mei, dar recunosc că nu am fost în piață. În bula mea de facebook am peste 800 de prieteni care nu mi-au dat unlike și nici nu au intrat în poleminici legate de like-uri mele sau alte cugetări. Dar știu că viziunea mea din acest tiny public space nu pot s-o împărtășesc liber cu oricine. Nu e grav, nu e ca și cum aș pune în pericol jobul cuiva, dar risc să aibă parte de niște șicane nemeritate. D-aia e bine să intri în cabina de vot singur. Și cum stau eu acum să cuget (că buget nu prea), îmi dau seama că nimeni nu dă doi bani pe principiile noastre. Chestia cu bula e o iluzie, nu te lasă nimeni să stai liniștit acolo.

Nu ne lăsăm, ne exprimăm liber pe blog, pe fb și ne asumăm tot ce spunem. Asta până de lovim de bula vecinului. Poate că eu am în listă oameni cărora le place să gătească și e frumos așa, cu bombonele și vanilie, nimic nu pute. Dar mă urc în autobuz (la metrou sunt d-ăștia plătiți extra să-și cumpere șampon și deodorant) și brusc se simte un miros care contaminează atmosfera mea așa-zis controlată. Am două simțuri ocupate, ăla olfactiv e liber. Nenorocul meu! Cobor din autobuz și îmi contaminez puțin și spațiul personal, respectiv adidașii, făcând slalom printre rahați de câine. Ne gândim la viitor, ne gândim la copii când alegem să ședem blânzi, dar și atunci când ne răzvrătim. Mă gândesc la copil și nu intru în polemincă cu alți părinți sau cu educatoarea de 60 de ani. Mi-e teamă pentru el, nu are rost să-l bag la mijloc ca să dovedesc ceva.  Ai o urgență medicală? Du-te la Floreasca sau la Universitar! Mort, copt o să scoți tot ce trebuie din resurse nebănuite. Ai fost acolo cu bunica, cu mama sau cel mai rău: cu copilul. Ți-e frică, oamenii ăia devin brusc zeii tăi. Uiți religie, uiți convingeri, doar să treci cu bine peste asta. Ș-apoi pleci, futu-i țara și neamul meu cel strămoșesc! Dar atunci, fix când ești hotărât și ai început să cauți chirie în Montreal, apare o luminiță. Un medic tânăr, naiv îți dovedește că nu e un robot cu gaură fără fund la halat, o asistentă are răbdare infinită să pună o branulă, vânzătoarea de la Mega te întreabă ce mai faci sau un bărbat face un gest cavaleresc. Și ridici capul, scoți căștile din urechi și interacționezi și tu. Cu oameni, cu semenii tăi. E ca atunci când vine primăvara în București și ai impresia că parcă nici nu e atât de urât și murdar. Și până la toamnă uiți că te deprimase februarie de-ți venea să emigrezi.

Eu zic că suntem un popor înarmat cu multă răbdare și toleranță, și nu cred că suntem proști și nici ușor de păcălit. Motivul pentru care nu plecăm e speranța. Nicăieri nu-i ca acasă, îți spui și pocnești virtual din călcâie. De ce să nu ne fie bine și nouă?! te întrebi retoric când visezi că spargi capete de politicieni. Sunt recunoscătoare și apreciez efortul tuturor celor care au ieșit în piață. Mie mi-e frică și de energia generată de astfel de evenimente. Sunt convinsă că e molipsitoare și înălțătoare, s-ar putea să dea naștere unui patriotism pe care nu sunt pregătită să-l asimilez. Sunt o lașă!

Las pe final versuri de poeți români:

„Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Si plângea durerea-n mine
Că tu nu te-ai priceput.” (George Coșbuc – Balade și Idile)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s