Pentru că de cele mai multe ori atunci când te doare pe tine, doare cel mai tare. M-am apucat de a doua carte și dacă tot suntem în tema Coaliției pentru familie, o să las un extras despre cum văd (simt) eu experiența avortului. E atâta tristețe pe lume, nu știu de ce uneori trebuie să scobim niște răni care oricum nu se mai vindecă.

Din “Foamea”:

“Spre marea mea bucurie Kati vine cu mine. Îi spun lui Alex să nu vină la clinică, nu vreau să mă vadă. Vreau să adaug distrusă, dar mă abțin. Vreau de fapt să vină, vreau să mă vadă, să mă țină în brațe și să jelim împreună. Mama mi-a dat o mie de lei, deși nu mă plânsesem de lipsa banilor. Știe că sunt bineveniți oricât aș încerca să transmit eu că suntem bine cu banii. Când i-am dat vestea, am vrut să fiu răutăcioasă dar mi-a ieșit doar un ton spăsit. Mama e mama și probabil mă înțelege cel mai bine.

Alex ne conduce la clinica privată, îmi spune ceva ce se vrea încurajator și mă sărută. Nu reușesc să-mi aduc aminte ce a spus și cât aștept la recepție mă tot foiesc. Primim un formular, eu completez și Kati îmi zâmbește cu lacrimi. Pare că e același zâmbet din pozele de la nuntă, când mi-a pus coroana aia pe cap în biserică. Ea a fost nașa de cununie la ultimul eveniment la care intrasem în biserică. La mamaie nu putusem sau alesesem să nu mă supun la chin.

În salonul cu două paturi e totul curat, steril și rece. Ar trebui să fie mai cald pentru luna mai, sau poate mie mi se pare frig de frică. Mă schimb încet, mai vin formulare de completat și o asistentă mă instruiește să-mi rad părul pubian. Mi se pare ciudat, dar nu e treaba mea să mă întreb. Mă uit pe formular, încerc să scap de o grijă. Mă uit îndelung la întrebări: Ce doriți să faceți cu… cu ce? Vreau să-l îngrop și să jelesc, dar în formular apare cuvântul țesuturi/tumori și altele. Dezumanizarea procesului medical, cred că așa se numește chestia asta. Bifez ce consider și mi-ar plăcea ca Alex să fie lângă mine, să completeze el. Să pară cumva că asta nu e decizia mea, să simt că își asumă și el jumătate. Că nu sunt singură… mă simt foarte singură și mă încearcă niște lacrimi. Mă duc în baie să mă epilez, după cum am primit instrucțiuni și tot nu înțeleg de mi-ar cere asta, dar nimic nu pare să aibă sens oricum. Intră o asistentă care mă anunță că suntem așteptați la sală. E veselă. Îi comunic că m-am epilat și sunt pregătită.

– Vai doamnă, dar cine v-a pus să vă epilați? Fetele asta tinere nu știu nimic! Haideți cu mine! râde cu poftă, ceea ce mi s-ar părea deplasat în orice situație.

Mă urc pe masa de ginecologie într-o sală care nu pare de operații, pare înghesuită. O altă asistentă vine să fixeze o branulă. O întreb dacă e anestezia, îmi zâmbește și îmi spune că nu. Într-o secundă simt deja o moleșeală plăcută și știu sigur că m-a mințit. Mă trezesc și văd că sunt mulți oameni în jurul meu, îi văd ca prin ceață.

– Vă rog, vreau să-l văd!

– Ce spuneți, doamna Alexe?

– Copilul, vreau să-l văd… iar adorm.

Mă trezesc în salon. Sunt liniștită, moleșită, probabil drogată. Starea asta o să fie refugiul meu multă vreme. Să știu că undeva, cineva deține secretul unei astfel de rețete, că poți să ajungi în starea asta în câteva secunde. O stare în care timpul pare suspendat și corpul nu simte nimic, Nu simte nici sufletul, e doar… pace. Nici nu vrea să deschid ochii, vreau să zac așa, dar simt o mână peste mâna mea. E o mână familiară, cu degete fine și lungi: Kati.

– Ce faci, George?

Am gura uscată, dar schițez un zâmbet strâmb.

– Sunt bine! Mi-e sete!

– Știu, dar nu ai voie nimic, încă. Să nu vomiți, știu sigur că nu-ți dorești asta.

– Mai aștept puțin!

– Vrei să-l chem pe Alex?

– Nu, i-am zis că nu vreau să mă vadă în halul ăsta.

– Ce îl tot protejezi, să vină…

Adorm iar, moale, plăcut…

Mă trezește zgomotul din salon. E doamna doctor, tânără, drăguță. Vorbește tare, cu entuziasm, de parcă ar vrea să alunge o prezență malefică din salon.

– Doamna Alexe? Cum sunteți?

– Bine, obosită cumva, dar mă simt bine.

– Perfect! Ați sângerat cam mult, ne-ați îngrijorat. Când mergeți la baie să scoateți pansamentul pe care l-am lăsat. Să vă luați medicamentele când primiți apă. O să puteți mânca spre după-amiază.

– Mi-e sete rău!

– Vă înțeleg, dar așa e procedura. Probabil că o să vină cineva în salon în seara asta. Încercați totuși să vă odihniți.

– De ce nu pot să plec?

– E mai bine să vă supraveghem o noapte. Nu e mult, haideți că nu sunt groaznice condițiile.

– Am înțeles!

Înțeleg tot, trebuie să fiu cuminte, să nu se sperie cineva. Ce dracu’ vă pasă vouă… gata mi-am revenit. Dacă resentimente ți-ar putea ieși pe gură, probabil aș vomita în clipa asta.

– Trebuie să plec și eu, sis! Kati a tot butonat telefonul în acest timp. Pare tristă.

– Ai cursă?

– Da, am amânat cât am putut. Nu știu când vin în țară, dar te rog să mă suni când ai nevoie să vorbim.

– Ai vorbit cu Alex?

– Da, a zis că oricum nu poate să plece de la serviciu și că tu i-ai zis să nu vină.

– Da, așa i-am zis… dar speram să nu mă asculte, adaug în gând. Speram să vină cu un buchet de flori și să se înghesuie lângă mine și să mă vegheze când dorm. Să-mi spună că e ok, că putem trăi fără un copil.

– Sunt bine! Stai liniștită! Zâmbesc forțat. Știe și ea că nu sunt bine, dar știu că mă preferă unui nepot.

– Știu, George! Cu toții suntem bine! Nici nu știu când a început să-mi zică Geoge, dar e cumva reconfortant, ca un limbaj secret.

Pleacă și decid să cobor din pat și să mă schimb cu pijamalele mele. Mă îndrept spre baie și constat că nu mă doare nimic. Nimic! Aș vrea să mă doară totuși, aș vrea să mă simt rău. Să fiu pedepsită cumva pentru ce am făcut. Pentru că a trebuit să decid ce să fac cu rămășitele unui copil. Că nu te pregătește nimeni pentru așa ceva.”

photo by Valeria Boltneva on pexels.com