Se știe deja, adică sper că se știe, că îmi plac filmele chiar mai mult decât cărțile. Dar cel mai mult și cel mai mult îmi place experiența de cinema, e date-ul perfect, e anonimatul din mulțime. Atunci când nu pot să ajung la cinema (nu se întâmplă să ajung prea des), mă distrez cu scenariile din mintea mea. Uneori le pun și în scris în speranța că cineva, vreodată, o să facă un film din chestiile care îmi trec prin cap. Cum e cu scenariile din capul nostru?! E bine să evadăm din când în când, e bine să evadăm doar în scenarii cu happy-end?

În weekend am văzut acest film și m-a surprins plăcut. Uneori mă uit la premierele de la HBO sperând să mă surprindă, dar filmul ăsta părea din prima un fel de odă adusă soldaților americani din Irak. Nimic nou până aici. Apoi afli că eroul are 19 ani și că a fost împins cam forțat spre maturizare. Subiectul filmului se învârte în jurul ideii de a surprinde povestea unei bătălii într-un film. 🙂 Funny, right? Pe lângă concluzia personajului principal (Billy) că fiecare e cu filmul lui, e interesantă percepția americanilor despre implicarea țării lor în război. E o detașare care ar putea să treacă (lejer) drept ignoranță. Majoreta e îndrăgostită de eroul de război, dar el trebuie să-și facă datoria (pânâ la moarte eventual) pentru a se potrivi scenariului ei. Investitorul care nu are decât niște mărunțis pentru a cumpăra povestea curajoșilor Bravo, pentru că scenariul lui susține că povestea nu mai le aparține – e a întregii țări. Toată lumea cu care interacționează eroul nostru are o viziune despre război pe care nu are chef să și-o schimbe. E fix politețea aia americană despre care vorbește toată lumea, e fix R U OK, man? când ăla tocmai a trecut pe lângă moarte și probabil a făcut pe el de frică. E sentimentul ăla familiar de superficialitate, atât de răspândit pe facebook. Concluzia este că nici nu mai recunoști realitatea asta, că acasă e Irak alături de camarazii tăi. Ce îi diferențiază pe ei de fellow Americans rămași acasă: sunt dispuși să te apere până la moarte (fără emoticoane, the real sh*t). E dureros să afli că fiecare e în filmul lui și că nu prea ai voie să intervii în scenariul lor. Dar până la urmă trebuie să le respecți alegerea și (poate) lipsa de curaj.

Eu sunt foarte des în situația de “a fi” în filmul meu, dar niciodată nu am avut curaj/nebunia să părăsesc realitatea cu totul, nici măcar pentru a mă îmbăta. Mi se pare că dacă am vreo două-trei scenarii probabile/posibile asupra unei situații, o să pot să o controlez. Realitatea mă contrazice întotdeauna, dar tot găsesc comforting sentimentul de preview, de derulare a evenimentelor cumva pe placul meu. Glumesc deseori pe tema asta zicând că sunt autistă – da, știu, nu se glumește cu asta. Adevărul este că ne complacem în superficialitatea dată de rețelele de socializare pentru că atât putem să investim în ceilalți. I have to deal with my own sh*t, știi ce zic?! Normal că știi! Dacă ar fi să-i zic mai frumos (mai puțin sensibil), i-aș zice anxietate socială. Îmi place interacțiunea cu ceilalți atât de mult când stau toți cuminți în scenariul lor sau se mișcă pe niște trasee predictibile. Îmi place să reacționez la viața lor pașnic, empatic, știind că după ce închid aplicația îi las pe alte “mâini” bune. Între timp, revin la scenariile mele, la uitatul în gol, la încercările disperate de a nu mă atinge de nimeni când mă înghesui la metrou. Cred că fără script aș fi mult mai rău… așa că aleg să fiu lașă.

Ca aici de exemplu, unde filmul meu bătea realitatea.