“Casa din care noi am plecat s-a transformat într-o conservă a timpului. „Cînd veniți mi se pare că locul vostru e aici, lîngă mine”, ne spune mama și mie și lui frate-miu. „Uite, taică-tu a reparat leagănul!””(de aici)

Am citit de curând că timpul (prea lung) petrecut pe facebook ne face să citim mai puțin. Eu cred că citesc mai mult decât oricând și citesc niște chestii care au tendința să nu fie relevante decât pentru o mică parte a populației. Ăsta e și publicul pentru care scriu și eu, dar nu la scara aia (încă :)). Dacă aș face celebra listă de rezoluții pentru început, sau mijloc de an, invariabil ar conține: scris pe blog, conținut oarecare pentru diverse proiecte, postări Social Media.

Revenind însă la postarea din care am extras citatul, cum știi că e momentul să te desprinzi de casa părintească? Se desprinde ăla care pleacă primul? Te dezrădăcinezi tu când niciunul din părinți nu mai e acolo? E viața ca o casă? O vezi mare la început, cotrobăi prin camere, descoperi cotloane, apoi vrei o cameră a ta și îți dai seama că de fapt nu e așa impresionantă și o lași burdușită de amintiri și mică – o căsuță de fapt. Ca atunci când Cristopher Robin devine prea mare pentru Winnie. Casa mea părintească a fost casa de la țară. Ne-am despărțit când mi-a fost frică să mai rămân singură în curte, la vreo 2 ani de la moartea mămăiței. Am căutat-o peste tot o vreme pe cea care mă crescuse: în mirosul de frunze de roșii sau mușcate, în miros de frunze arse, în miros de leuștean proaspăt, în icoane așezate mereu către est, în tablouri de la o nuntă îndepărtată și poze cu tata mare. Nu mai e! Îmi vine să consolez casa, să mă revolt împotriva mea pentru lipsa de inițiativă în conservarea ei, să urlu, să o mângâi, să-i șoptesc: Nu te las! Dar o s-o las, pentru că trebuie să merg mai departe.

Și dacă o renovezi și mergi să o vizitezi din când în când, e altă casă. O casă gătită cu termopane, cu router la geam (nu cu mușcate) pentru zilele în care ai vrea să lucrezi puțin. Plantele nu mai sunt la locul lor, au fost smulse de vecinul zelos care trebuia doar să taie iarba. Vezi cum ți se încolăcește ceva în piept exact cum Mâna maicii Domnului s-a încolăcit în jurul fântânii. Leagănul da, e tot acolo, e măsura faptului că fundul tău e încă suficient de mic. Lucrezi, faci un grătar, coci vinete pentru iarnă și pleci. Dar înainte să pleci, adulmeci aerul căutând ceva familiar, asculți. Sunt zile în care ești norocos și auzi zgomot de farfurii, de voci care cheamă copiii la masă și știi că astea nu o să dispară. Mama stă și ea cu tine toată ziua și îți face poftele, te lasă să scrii (știe cât îți place să scrii), te îmbie să vii și săptămâna viitoare și îți zice împăcuitor: Ce icoană, Irina? Să zicem mersi că avem pe ce să punem mâna! Adică să zicem mersi că toate sunt încă intacte în amintirea noastră, că nu o să se piardă niciodată. Nu te mai gândești că dulapul de lemn masiv “de la drum” are semne evidente de mucegai și paharele păstrate cu sfințenie “de bune” s-au tocit de la atâta spălat sau nu mai există. Să nu uiți, să nu mă uiți, parcă auzi strigând ca un reproș. În mintea ta se suprapune cu alte amintiri: Hai, călătorește sănătoasă! Și am călătorit, fără dubiu.