Scări

Am mai scris despre momentele în care urc scările unei instituții (job nou, școală) și faptul că pot să-mi dau seama dacă locul ăla mi se potrivește și cam cât o să rămân acolo. La liceu, pe lângă limba engleză, mi-a plăcut curtea interioară a liceului (în timp ce urcai scările către clasă puteai să-ți imaginezi scene din Jane Austen în grădina aia) și faptul că pe strada Olari era primăria sectorului 2 și deseori se oficiau cununii în timpul săptămânii. La ASE am știut că o să intru din clipa în care urcam scările vechi și tocite către examen. La TAROM (cred că e prima oară când scriu TAROM aici) am susținut la un moment dat un examen psihologic și unul de engleză pentru un post la check-in. Nu am reușit atunci, dar știu că am așteptat să vină să mă ia cineva și m-am așezat pe scări. Eu nu fac niciodată asta, dar totuși atunci am stat pe scări și m-am gândit cum ar fi să lucrez acolo. Cred că dacă investești un strop de energie într-o idee poate să intre lejer la categoria wishful thinking. Așa că încă fac asta și uneori mi-e foarte frică de energia asta pe care o pot manipula. La fel ca atunci când ajungi la un job nou și umpli sertarele cu personal effects. Am cana de ceai cu lavandă de la Gabi Maor (acum de exemplu nici nu am scos-o din cutie), CD-urile pe care le plimb peste tot deși nu le folosesc. Un carnețel, tampoane, deodorant și ceva de ronțăit când nu ai timp de prânz. După curățenia sertarului pot să prevăd cât mi-am propus să stau acolo.

De ce spun toate astea?! Pentru că a trecut un an de când am plecat de la TAROM și abia acum văd cum în general ne căutăm sprijin în niște mărunțișuri. Văd cum ne sabotăm singuri și cum ne cuprinde frica și refuzăm să citim semnele. În primul rând mi-a fost frică să scriu despre asta, deși nu aveam niciun contract de confidențialitate cu nimeni și nici nu sunt rănită, nici nu caut răzbunare. I need closure! Un cumul de evenimente din săptămâna trecută m-a făcut să realizez că într-adevăr omul sfințește locul și contribuția mea acolo nu pot să o neg nici măcar eu. Mi-aduc aminte o după-amiază de vară când am stat peste program pentru că mă întâlneam cu fetele în oraș. Am ascultat foșnetul frunzelor de plop și m-am mângâiat cu gândul că nimic nu e așa rău cum pare. Mi-a luat un an să ajung la concluzia că scările urcate de atâtea ori nu mai însemnau de mult nimic pentru mine. Mai am un exercițiu cu care verific dacă a rămas ceva resentment: Acum un an… acum un an era ultimul zbor al A310 și eu am plâns știind că a doua zi urma să-mi dau demisia. Am plâns frumusețea zborului, a aviației în general, a colegilor cu care reușisem să mă împrietenesc în aproape 8 ani de muncă. Am plâns știind că las lucrurile neterminate și o să părăsesc oameni care se bazau pe mine. Privind în urmă, ecouri ale trecerii mele prin compania națională încă ajung mai departe de holurile întunecate și triste. Și nu sunt numai lucruri plăcute. Faptul că omul sfințește locul e valabil cât ești în locul respectiv. Sfințenia o iei cu tine și o duci mai departe, sperând să ai același efect.

Facebook ne amintește și momentele de glorie profesională înregistrate în trecut. Facebook e un instrument ciudat de folositor uneori, te ajută să aduni bucățele din ceea ce reprezinți. Nu sunt uitate, sunt parte din ce ai devenit. Ca să ajung acum să scriu asta mi-a trebuit să învăț că eu îmi creez un microclimat prielnic, eu mă ambiționez să găsesc soluții acolo unde nimic nu pare promițător. De frică fac asta! Frica de a fi neînsemnat. Tot eu știu că trebuie să fiu mai curajoasă și mai matură decât cei pe care aleg să-i părăsesc. Mă întrebam acum un an: De ce să plec? De ce să nu mă mulțumesc cu so, so și să înțeleg că uneori this is as good as it gets. De ce tot mă forțez afară din zona de confort, de ce alegem voluntar să ne doară – schimbarea, efortul, adaptarea? Răspunsul e ca să evoluăm, dar cine ne-a zis că trebuie să contribuim voluntar la evoluție? Nu știu. Dar lecția cea mai importantă este că uneori e ok să fugi, nu înseamnă că ești laș. Vorba lui Forrest Gump: Stupid is that stupid does!

Asta eram tot eu – mulțumesc Călin Stan pentru poză.

blog_tarom

Anunțuri

2 gânduri despre “Scări

  1. :)))) Urmatoarea poza sa arate cana cu lavanda Miss Alexe.
    Si ma gandesc sa facem o excursie in Provence anul viitor, m-ai molipsit cu lavanda asta.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s