Aceste cuvinte care ne doare

Se pare că dacă ești copy sau ceva related e justificat să stai pe facebook (și să citești tot ce se scrie pe cel mai fierbinte subiect: Metoo mioritic). Am citit și eu cu oarecare curiozitate morbidă. Am citit ca femeia (că femeia se știe că nu e om) care vrea să vadă oare cum e mai rău. Se pare că de mai rău e loc oricum, cu binele și empatia not so much. Am citit și am dat share și postării cu babele de la pelerinaj și apoi am plâns. În mintea mea s-au amestecat haotic toate: copilărie, adolescență, teama de ridicol, frica, profesorii de liceu libidinoși, mamaie, întuneric, lumină, naivitate și iar frică de apropierea de semeni. Citisem la un moment dat într-o carte că ne naștem cu un demon și un înger în noi și crește cel pe care îl hrănim mai mult. Poate, dar ce facem dacă nu primim instrucțiuni corecte de hrănire?!

Eu am dat vina pe ai mei, am dat vina pe mamaie că nu m-a educat să înțeleg că sunt pe lume mulți oameni dubioși și răi. Dar mamaie a sperat până în ultima clipă că se poate împrieteni cu vecinele, cu rudele care o urau din motive legate de împărțirea averii. Spera să-i ațâte cu bunătatea ei, cu capacitatea de a fi iertătoare și cu frică de Dumnezeu. Acuș se fac 9 ani de când a murit și eu mă gândesc să împart ceva dulce că am visat-o. Sunt oameni care nu cred în ofrandele astea și uneori simt că sunt privită cu neîncredere când fac astfel de gesturi. Până și eu am ajuns să cred că la baza lor stă o nevoie acută de acceptare și de go easy on me. Aflu uneori că în lipsa mea se discută despre cât sunt de ipocrită și enervantă. Aflu că râd prea mult și Ce naiba am de sunt veselă? Nu sunt veselă, promit că nu sunt, nu mi se pare firesc să contribui la nefericirea colectivă. Sunt tristă să constat că la metrou cineva îți intră în față fără miză reală, că dacă zâmbești unui bebeluș ești dubioasă. În schimb florăreasa de la colț îți răspunde la zâmbet din toată inima, deși te vede de un an și ai cumpărat o singură floare în toată această perioadă. Suntem urâți când suntem răi, lăsăm monstrul să-și arate colții. Că fiecare din noi a avut parte de metoo prin autobuz, că nu știm să ne apărăm de ceva ce nu intuiam că există, că nu știi să reacționezi – e adevărat și timpul nu-l mai dăm înapoi. Dar totuși putem să facem ceva: să nu ne înrăim, să nu ne răzbunăm, să nu ne promitem să nu mai fim proști (adică să simțim).

Și mai important mi se pare ce facem cu copiii ăștia, cum îi educăm, cum îi împingem în lume. Să nu ne mai mândrim că stă în brațe la toată lumea, să avem noi cele mai primitoare brațe. Să-l învățăm să se apere fără să dea cu pumnul și să spună dacă situația devine presantă – a se citi să pârască. Copiii nu trebuie să țină secretele adulților. Să știe că iubirea se împarte fără condiții și fără recompense materiale sau comestibile. Să reclame orice abuz asupra ființei lor, să ne conteste autoritate când le încalcă dreptul la replică. Să-i creștem frumoși că e o super responsabilitate. Apoi să sperăm că o să le fie mai ușor. Și nu în ultimul rând să ne iertăm pe noi că am fost proști, lași, fraieri, slabi, fricoși și că nu o să ne mai lăsăm niciodată… să ne lăsăm iubiți și să hrănim tot ce ne face deosebiți, nu e niciodată prea târziu.

Mai jos e o poză pe care am mai folosit-o pe blog, dar văd în ea cum mamaie se uită la noi și noi la aparatul foto. Se uită ca și cum știe că a făcut treabă bună cu noi, nepoții. Să plecăm de pe lume cu sentimentul clar că My work here is done! Și tot noi să ne felicităm: Good job! 

IMG_20150618_192306

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s