Am așa un feeling zilele astea ca atunci când eram la liceu și părea că nu o să-mi scot la liman înfățișarea. Colega mea Nicoleta mă tot ruga să mă penseze pentru că ea se pricepea la asta, dar apoi a transformat pasiunea în profesie (dovada că nu avea nimic cu mine :)). Insistența ei mă făcea să mă simt cea mai boccie din tot liceul ăla fițos, mai ales că eram prototipul de tocilară care încă venea cu ghiozdanul în clasa 12. Și acum aș alege tot ghiozdanul. Tot revine ideea aia că să ne ajute sfântul Zucke să avem o viață așa de plină de strălucire după cum ne-o prezentăm pe rețeaua pe care o patronează. Mie mi se pare că nu are nicio relevanță ce arată pozele mele de pe fb. Nu are relevanță pentru cine sunt eu și cum vreau să mă prezint.

Totul a pornit de la sugestia unui coleg de a învăța să-mi fac selfie care să mă pună în valoare. Eu, care sunt într-o relație cu mine de aproape 37 de ani, știu că frumusețea e în ochii privitorului și mai știu că (din Wedding Crashers): Love is the soul’s recognition of its counterpoint in another. In another cu accent pe IN. Zilele în care mă simt drăguță se pot număra pe degetele de la o singură mână și dățile în care sunt frumoasă (mult mai dese) nu pot fi documentate. Când bebelușul meu proaspăt născut mi-a fost lipit de obraz, nu a sărit niciun paparazzi să înregistreze momentul. Probabil că aș fi arătat jalnic cu masca de oxigen și fața descompusă de frică, dar în interior eram radiantă. A luat 10 și eu am fost mai premiată decât în tot liceul ăla de fițe.

Faptul că un copil, copilul tău, se hrănește la sânul tău te împlinește mai mult decât o să o facă o recunoaștere profesională. În sinea ta poți să recunoști că da, am reușit să ating performanța la ceva – motherhood. Nu face nimeni poză când laptele țășnește din țâțele care arată ca niște pepeni, ăla micu’ urlă că îi e foame și tu încă ai o burtă ce pare că mai găzduiește un copil. Nu sunt portrete de familie cu bebeluși diafani în care să apară tampoane pentru sâni. E o realitate prea brută, nici nu zic că ar trebui să fie, doar că momentele de frumusețe absolută nu pot fi surprinse. Sau cum arăți la prima lui serbare, mestecându-ți buza și mimând versurile unei poezii care nu are rimă. Găsești după serbare un loc liber în marea de părinți și faci poza. O postezi și apoi îți dai seama că erai lângă calorifer și în spate apare toaleta. Sau când copilul îți spune că vrea să-ți treacă durerea de spate, că te iubește și vrea să adoarmă în brațele tale, apoi scapă o bășiniță. Aia trebuie surprinsă, cu tine folosind tricoul de Webstock pe post de pijama, promovând co-sleeping până când poate puiuțu’ să se desprindă.

Da, de departe vor câștiga pozele de la nuntă. O să le ții la poza de profil până devine dubios. Apoi o să-ți dorești să fii din nou mireasă. Să fii o prințesă în rochiță albă cu machiaj profi și sentimentul că ai reușit. Toată lumea face gluma aia proastă că oare cum l-ai păcălit și tu treci peste și zâmbești înțelept, împăcat și inocent. Fuck that shit!

Recunosc, mă declar vinovată pentru niște filtre neinspirate, pentru niște unghiuri greșite, dar niciunul din ele nu mă face să arat ca o proastă. Viziunea mea despre mine este că aș putea trece drept o frumusețe clasică. Îmi iubesc pistruii în aceeași măsură în care apreciez că am capul mare (la propriu!). Mi-am operat estetic nasul acum mulți ani și el e tot strâmb și încă mare. Zâmbesc cu toată gura și îmi place să mă prostesc în poze. Asta mă face să arăt ca un travestit uneori, alteori ca un recuperator. Pielea mea e rezistentă, dar selfie-ul de la Kaliakra arată de parcă sunt un rac din cauza alergiei, pe când cel din Croația mă prezintă fully dressed ca pe o membră a unei secte. Dar e bine, e exercițiul meu de călire, de expunere. Mi-am făcut un selfie mental în oglindă, îmbujorată și fericită, cu pielea strălucind, eram superbă – ce bine că nu o să apară nicăieri!

Mai jos o poză de acum 10 ani, înainte să mi se întâmple… viața. 😉