„La câte lucruri poftești în jur…

Da nu-i nimic, sunt consolat de mic
Tu ești conștient ce zic, yo…”

Pe lângă faptul că îmi place Guess Who, melodia asta parcă a reușit să surprindă cel mai bine cum suntem noi – ăștia consolați de mici. Ca să nu apucați să vă plictisiți citind, vă zic de la început de ce am ales să scriu azi. Chinezu’ are această invitație pe blogul lui și eu îl respect tare pentru munca lui și pentru felul lui de a fi – neaoș. 🙂 Mă gândeam că e o ocazie numa’ bună să vă exersați talentul scriitoricesc. Încercați!

Amintirile mele din acele vremuri sunt multe, am și eu o chestie neplăcută cu uleiul de pește – deși era sub formă de pastile, s-a întâmplat să testez gustul minunat al acestui ulei. Mama povestește mereu cum în anul 1981, când m-am născut eu, nu se mai găsea nimic. Mi-aduc aminte de nimicul ăla, de-aia am ales titlul pentru postare. Eu toată viața am poftit la chestii bune. Poate și uleiul ăla de pește îmi dădea poftă de mâncare, altfel nu pot să-mi explic. Așteptam livrările de la Casa de Comenzi mai ceva decât am așteptat puțin mai târziu episoadele din Sandy Belle. Îmi plăceau arahidele glazurate (și încă am o slăbiciune pentru ele) și bomboanele cu „baneze”. De unde era să știu că banezele alea nu erau nimic interesant, dar oricum băteau de departe bomboanele noastre umplute cu marmeladă. Sau ciocolata cu tărâțe sau ce naiba o fi fost. Faceți voi calculul la câți ani împlinesc și apoi gândiți-vă că tot vreau la cofetărie. Ieri, de exemplu, am luat Hamburg de la cofetăria din Kaufland (ăla de pe Valea Oltului). Tot de la ei am luat o pască de bătea la fundu’ gol un cheesecake respectabil de Starbucks. Prăjiturile în sine nu sunt neapărat aspectuoase, dar chiar și asta contribuie la autenticitatea locului. (Later edit: Hamburg-ul nu m-a dezamăgit, și nu, nu vorbesc despre oraș. ;))

Anyway, am stat și eu la cozile de tristă amintire, mi-aduc aminte că se anunțase că se dau rațe. Toată lumea de la coadă vorbea de rață pe varză, adică nimic intersant pentru un copil de șase ani (eu rulam pe cuvinte cheie: arahide glazurate – v-am spus doar). În fine, trebuia să mă maturizez și eu cândva și să iau rața pentru potolirea foamei colective, deci 6 ani era o vârstă la fel de bună ca oricare alta. Ajunsă în sfârșit în față, să intru în posesia raței, sunt întrebată dacă vreau și tacâmuri. Am mulțumit frumos, am replicat că avem tacâmuri, let’s keep the eyes on the prize. Nu am fost niciodată fan al tacâmurilor, altele decât alea de inox. 🙂

Am și eu o poză, iar câțiva din copiii de acolo sunt acum în lista mea de prieteni pe facebook (toți cei pe care am reușit să-i găsesc). Iar doamna învățătoare Cerasela era la fel de drăguță și blândă precum arată. Cred că era 1988…

IMG_20180413_110723.jpg

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s