Mă apucă și pe mine așa o nostalgie de a mă uita la Protv – te uiți și privești cum zicea cândva grupul Vacanța mare. Și dau inevitabil peste Mihaela și mi-aduc aminte de alte vremuri, și mai îndepărtate. Din una în alta ajung la Duminica în familie și televizorul de la țară. Mă uit la poza din mintea mea cu Mihaela îmbrăcată de o Romaniță mai tânără și privesc la cel mai… (completați aici) platou de televiziune al zilelor noastre și o Mihaelă ce poate concura lejer cu robotul care vine la Brand Minds. Jur că nu am nicio problemă cu niciuna din imagini, mă gândesc doar la mine, la transformarea care s-a produs cu mine.

Am citit recent un interviu și una dintre întrebări mi-a rămas în minte: Cine ești tu când nu e nimeni în preajmă? Răspunsul potrivit este tot o întrebare: De ce ai fi altcineva?! Dacă mâine ar apărea o poză cu mine de acum, să zicem 25 de ani, m-aș rușina puțin (mai mult), dar adevărul că e și ea parte din mine. Still! Am o poză în care port niște blugi cu talie înaltă (americani), am un păr bogat prins în coadă și totuși arăt ca un băiețel. Fix ca un băiețel. Până la vârsta de vreo 18-19 ani mi-am lăsat mustața să crească – mă rog, n-am lăsat-o, a crescut ea. Așa cum acum refuz să mă vopsesc. Sau mă vopsesc cu henna când am chef. Părul sănătos primează, așa am decis eu. Am momente în care mă încăpățânez, în care țin cu dinții de niște principii. Dar partea bună este că eu nu neg, nu mă reneg pe mine cea care eram sau care sunt. Cum e Irina când e singură? Uneori mă gândesc când stau la bucătărie cum mă văd oamenii din parcarea imobilului – locuim la parter. Nu zic că e interesat cineva despre cum prepară vecinii cafeaua dimineața, ce fel de pijamale poartă și altele din zona asta. Spun însă că dacă ești bine cu tine când nu te vede nimeni, ar trebui să fii bine și când te vede. Asta cred că e problema cu oamenii care s-au ajuns. Nu că s-au ajuns, nici că au uitat de unde plecat, ci că pur și simplu ar vrea să fie altcineva – ca și cum noi toți suntem datori să uităm cine și cum era acum 20 de ani. Sunt fan Pavel Stratan tot din vremuri imemoriale și avea el o melodie Când liliecii zboară:

Cât de tare-aș vrea și vreu
Să te pot vedea amu, 
Cred ca eu n-aș mai fi eu
Și nici tu n-ai mai fi tu.

Dar nu ar fi extraordinar să fim noi în toate circumstanțele?! Să fim noi care alegem momentul potrivit pentru epilare definitivă, momentul în care felul în care arăți nu cântărește mai mult decât ce ai în cap. Eu văd în jurul meu oameni interesanți, iar frumusețea este skin deep. Nu o să fiu niciodată o femeie frumoasă, dar asta a devenit irelevant. Și se simte f*cking amazing! Să știu că o coală A4 cu trei vorbe înșirate spune totul despre cum putem avea o relație profesională de succes în care mie să nu-mi pese dacă îmi răsucesc o șuviță sau îmi umezesc buzele când negociem. Nu sunt fraieră totuși… merg la epilare și rejuvenare, îmi plac cosmeticele Pupa și parfumurile cu miros de flori. Sunt lucruri de care îmi pasă și care sunt parte din mine, așa cum faptul că eram pensată părea irelevant timpul liceului. Am marele noroc să cultiv relații cu femei asumate, care și ele simt ca mine. Mi-aduc aminte și de primul băiat care susținea că mă iubește și în timpul unei plimbări în Cișmigiu, negociind primul sărut, mi-a zis că am mustață. Ai greșit replica, băiatul meu! 🙂 Aveam 11 – 12 ani…

Să nu mă credeți că am devenit înțeleaptă peste noapte… iarna asta m-a îmbătrânit mult, chiar dacă pe interior. Mi-am dat seama care e răul mai mare… Răul mai mare este să nu fie bine deloc, nu contează ce crezi că poți controla.

Și o poză căreia acum îi pot da numele generic de Doi dinozauri.