Valoarea mea…

… clar nu o are nimenea!

Diseară merg la Gala BIZ Valori de România. Nu mai spun ce înseamnă, e intuitiv sper. Am avut așa niște zile cam ciudate, care m-au dus cu gândul la unchiul meu de la Arad – Miși (Mihai). A murit (nu, nu o să folosesc expresii pompoase – gen s-a prăpădit) acum vreo 2 ani. Mătușa, soția lui, îmi citește blogul și îmi scrie că e mândră de mine. Pentru că în studenție eram studenți (financial wise) și pentru că era singura vacanță pe care ne-o permiteam – am mers în vizită la ei. Era prima oară când îl vedea pe Eugen, dar îl adoptase deja și îl trata cu familiarul ‘Nepoate’. L-a tratat și cu palincă, era specialitatea lui. Unchiul Miși tot repeta ceva, o propoziție care nu avea mare importanță pentru mine atunci: Nepoate, ne întoarcem la matriarhat! Deși îi cinstesc memoria și mi-a fost tare drag, cred că se înșela. Mi se pare că e din ce în ce mai greu să reușești fiind tot ce poți, în principal femeie.

Nu avem nici cea mai vagă idee despre valoarea noastră în general, darămite în particular. Mi-am schimbat azi About-ul de pe blog, nu intervenisem asupra lui de vreo 3 ani. Mi-am dat seama că eu nu știu să spun cine sunt dacă nu mă validează un bărbat. Și chiar dacă am multe de reproșat tatălui meu în ce privește afecțiunea, cred că mi-a transmis tot ce aveam nevoie să știu despre valoare – valoarea mea. M-a îndrumat să citesc, să învăț și să încerc să ignor sensibilitatea care uneori îmi stă în cale. La fel și mama. Dar pot la fel de bine să le și reproșez că m-au crescut așa. Sunt cea mai mare fricoasă, dar de provocări profesionale și depășirea propriilor capacități – de astea nu mi-a fost frică niciodată. S-a simțit, am somatizat, dar frică nu mi-a fost. Lucrul ăsta mă face să nu am respect pentru bărbații cărora le e frică, pentru bărbații care încearcă să speculeze sensibilitatea femeilor pentru a le coborî. Nu am respect nici pentru femeile care nu ne ajută să creștem, să ne câștigăm locul bine-meritat. Nu am respect pentru oamenii care renunță ușor, care fug când dau de greu, care urlă atunci când sunt puși în fața necunoscutului.

Nu, nu ajungem la matriarhat just yet. Dar poate pe drumul către, ne descoperim valoarea, nu ne mai micșorăm ca să pară alții mari, nu dăm aprobativ din cap ca niște păpuși gonflabile. Sunt adepta adevărului, chiar și atunci când doare. Și mi-e frică de părerile mele exprimate liber, mi-e frică de potențialul meu care poate fi irosit. Mi-e frică să recunosc că mă visez pe scena de la Valori de România în 2020. Mi-e frică să mă gândesc că poate ajungem acolo și eu încă am dubii în ce privește rolul meu în societate. Am un citat salvat în drafts pe care o să-l împărtășesc cu voi. Știu exact de ce l-am salvat, era o zi în care mă simțeam ca acum, că sunt prea mult, că simt prea intens ca oamenii să poată sta lângă mine fără să obosească. E trist cumva, dar și reconfortant.

Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui.‘ – Ileana Vulpescu

IMG_20180419_132752.jpg

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s