Parcă nu am mai scris de multicel o cronică de film neavizată. Poate că nu o să o scriu nici acum… vom vedea.

Mi-am adunat curajul să fac ceea ce nu credeam că voi reuși anul ăsta – să merg în vizită la rude/cunoștințe. Știți cum oamenii își promit să-și facă vizite dintr-un exces de zel poate, sau politețe. Ei bine, eu am ales să onorez aceste invitații și mă aflu la capătul unei astfel de vacanțe. Cum se simte? Se simte ca și cum am pierdut foarte mult în anii în care m-am lăsat descurajată de trafic, de deranj și multe altele. Adevărul este că de cele mai multe ori nu-i judecăm pe ceilalți după măsura noastră. Mie îmi place să vină oameni în vizită, să gătesc pentru ei și eventual să facem ceva împreună. Nu o simt ca pe o corvoadă și vreau să se bucure de tot ce am mai bun. Și acum ajungem la ceea ce avem de oferit fără rezerve: well… tricky. Eu cred că ne oferim prea rar pe noi și compania noastră, că prea ne-am obișnuit să fie un schimb pe undeva. Felul în care interacționăm cu ceilalți e măsura lucrurilor pe care suntem dispuși să le oferim. D-aia online-ul nu reușește să facă mare lucru pentru noi în termeni de interacțiune… reală.

Ce am constatat în urma vacanței:

– nu vreau să mă cazez vreodată în vagon cușetă transformat în hotel; pentru cine a mers la vagon de dormit în viața asta, mai ales înainte de ’90, știe că asta nu e nici aventură, nici nimic; și ca să-l citez pe Forrest Gump – asta e tot ce pot să spun despre asta;

– cu cât ești mai cool și mai relaxat, cu atât te vei integra mai repede. Dacă nimeni nu se dă peste cap pentru tine, e bine. E exact ce îți dorești, să nu le perturbi viața, să fii parte din familie;

– bucură-te de tot ceea ce primești, nimeni nu crede că nu ai dulceață de afine la București, iar afinata știm că se duce repede;

– las-o pe mătușa ta preferată să te trateze ca acum 30 de ani: cu mic dejun servit în sufragerie și supă cu tăiței făcuți de ea;

– când poți, dacă poți – dormi. Nimeni nu o să creadă ceva nasol legat de asta, decât că suntem mult mai stresați la București;

– amintește-ți că acolo unde nimeni nu vrea să vină – acolo e casa ta! Nicăieri nu-i ca acasă!

În loc de concluzie: Când nu ai ce face într-un oraș pe care nu l-ai văzut de 10 ani, mergi la mall, la film mai exact. Și vezi singurul film care începe la o oră rezonabilă, cât să nu abuzezi de mătușa la care ai lăsat copilul. Am văzut Adrift și vi-l recomand cu căldură. Concluzia o scriu după acel 10 august care ne-a lăsat pe toți puțin socați. Deși a doua zi am mers și eu în piață, am simțit energia și am strigat pașnic alături de ceilalți… știam deja că nu suntem în derivă. Că asta e țara noastră și că o iubim așa cum ar trebui să iubim pe noi. Și exact ca eroina din filmul menționat, păstrăm iubirea în suflet și alegem să ne salvăm singuri. Sper să nu mai treacă 10 ani până merg să-i văd din nou, dar mai mult decât orice sper să-i găsesc acolo unde i-am lăsat…