Am văzut chestia asta într-un film (unde altundeva?!) că un personaj afirma că el este întotdeauna de partea sa. Nu a dreptății, ci a propriei dreptăți. Eu simt uneori că oricum m-aș așeza, sunt cumva anapoda. Am primit recent un îndemn serios să fiu mai nesimțită. Chiar cred că sunt nesimțitoare uneori, dar numai în sensul în care îmi lipsește empatia. Sau pur și simplu aleg să empatizez într-un fel care mi-e ușor de accesat. Sună rău, dar nu e!

Să revenim însă la principii. Ne-a povestit cineva la Best Marketing că nu a putut să facă ce îi cerea superiorul pentru că presupunea să risipească niște produse. L-a costat jobul la vremea respectivă. Bunicul patern m-a învățat că există situații în viață în care gura bate curu’. Părerea mea sinceră e că uneori merită să ți-o iei. Chiar am văzut groaza din privirea unor oameni când deschideam eu gura la ședințe. Nu știu de ce erau stresați, că doar nu împărțeam pedeapsa. De când cu ‘freelancing-ul’, am o colaborare care mă împinge cumva să prestez mediocru ca să reușesc să-mi fac norma zilnică. Și nu pot! Mi se pare o situație fără ieșire care uneori mă face să nu pot să mă odihnesc, vreau să-mi fac treaba bine. Am avut momente în carieră în care am cerut bani (mai) puțini pentru că știam ce efort investesc. Poate că asta se cheamă că nu-mi cunosc valoarea muncii, so be it. Chiar și la Analiză matematică II – btw, era mult mai rău decât I – am plătit pe cineva să scrie profului în Word Equation, ca să trec. Am plătit, nu am copiat. La un test pentru un job la P&G am fost singura care a cerut testul în română și nu am reușit să trec în etapa următoare. Dacă a fost pe bune, o să retrag blestemele pe care le-am adresat, doar că English comprehension părea un pic mai tricky decât limba maternă.

Anyway, ce e mai sus am scris în mai, așa cum aleg uneori să scriu când sunt furioasă. Nu îmi mai aduc aminte bine pe ce sau pe cine eram furioasă, vara asta pare că am fost mai mereu așa. Și e bine, s-a simțit bine, a fost ca o exorcizare. Am fost exagerată, mi-am plâns de milă, mi s-a părut că doar mie mi se… , și în cele din urmă a venit eliberarea. Revelația de fapt. Nu avea legătură cu nesimțirea, mai degrabă cu o frică. Nu-i așa că suntem saturați cu frici?! Mare parte nici măcar nu ne aparțin. De bărbați cărora le frică să-și ia angajamente sau să simtă, de femei care se cred self-suficient, de oameni care le știu pe toate… sunt sătulă până peste cap. Chiar în secunda asta mi-a trecut prin cap să reformulez de teamă să nu supăr. Asta e problema cu nesimțirea, să nu cumva să te alegi pe tine și să se supere cineva. Să nu spui ce-ți trece prin cap, nici măcar adevărul. Să nu zici cu pula, că ești o doamnă. Be the bigger woman! Am ales mereu asta și iată că după ceva ani, m-a lovit… nu primești nicio recompensă, nu o să te iubească cineva pentru asta. Partea cea mai nasoală e că indiferent dacă vorbim de profesie sau viață personală, nu ai nicio garanție că măcar o să te placă cineva dacă ești your true self. Dar mai trist decât asta cred, e faptul că nu m-am oprit niciodată suficient din dat peste cap și făcut tricks, cât să aflu dacă eu mă plac pe mine. E o șansă să nu…

Dar e foarte posibil ca adevărul să mă elibereze. Chiar și ăla care e vecin cu nesimțirea! Turning a new leaf… I hope!