– O să-mi fie dor de tine, de mamaie, de tot! Dar mă simt ca o fiară hăituită, nu am loc nicăieri. Aici nu e casa mea, la ţară nici atât. O înţeleg şi pe mamaie, deşi toată fiinţa mea se răzvrăteşte de nedreptate. Că pare că nu ne cunoaşte, parcă am fi tot timpul cu gândul la băieţi. Eu nu am înţeles nimic din prima noapte, tind să nu înţeleg care e marea revelaţie a sexului. Poate în timp e mai bine, dar acum nu e ceva spectaculos. Spune-mi că înţelegi, că o să vii să mă vezi!
– Îţi dai seama că vin. Şi înţeleg, dar aş vrea să rămâi cu mine, pare că mă părăseşti şi pe mine.
Am ajuns la autogară şi mă opresc să mă uit la ea. Are ochii albaştri clari, fără urmă de lacrimă. E antrenată să nu manifeste nimic, nu-şi dă voie să simtă. Dar e Rozé, ştiu că o să plângă acasă, departe de mine.
– Ştii că te iubesc! Eşti sora mea de cruce… forever!

Intrăm în autogară şi ne izbeşte mirosul familiar de urină. O traversăm în pas rapid să ne ferim de remarcele beţivilor. Putem lua bilete şi din rată. Salutăm şi ne retragem pe ultimele bănci. Gândul îmi zboară inevitabil către mijloacele de transport din Paris, şi nu mă pot abţine să nu fac comparaţii. Comparaţie e mult spus pentru că sunt două lumi complet diferite. Tot ce se presupune că făcea din Bucureşti Micul Paris a dispărut. În rată sunt şi câţiva prieteni de ai lui, sunt sigură că o să-l pună la curent cu venirea mea. Oricum nu am decât să aştept să-i văd reacţia în seara asta.
Rata se leagănă pe drumul către Bolintin în stilul clasic. Cred că eternul ei şofer a observat că tot într-o oră face cei 30 de kilometri, fie că se grăbeşte sau nu. Pare că au trecut o sută de ani de la ultima mea vizită. E o zi mohorâtă, nu plouă, dar e frig pentru septembrie.
Ajungem la bufet, staţia noastră, iar după ce coborâm rămân puţin pe loc. Trag aer în piept, pregătită să înfrunt ultimul meu weekend la ţară. Ce ciudată e adolescenţa, toate trăirile par definitive! Când ajungem la biserică simt că nu mai pot să merg. Toate astea sunt trăite în interior, nu o las pe Rozé să-mi simtă slăbiciunea. Încet ajungem la curtea părăsită, îmi arunc un ochi către banca „noastră”. Încă două curţi şi am ajuns. Rozé mi se bagă în faţă şi apasă cu hotărâre clanţa de la poartă. Mamaie iese de după zidul casei,
că bucătăria nu e aliniată cu restul casei.
– Ai, ce e cu tine?!
– Săru’-mâna, îi zic.
– Bine ai venit! Tot la noi e mai frumos, nu ţi-a plăcut Franţa…
– Mi-a plăcut mamaie, dar am vrut să merg la bâlci. Luni plec înapoi, merg să stau cu mama.
– Hai să mâncăm, că tocmai mă pregăteam de masă. Am sos cu mămăliguţă.

Răspunsul lu’ mamaie la orice, să mâncăm! Nici nu ştiu ce ar putea să zică. În bucătărie miroase a usturoi. Mă descalţ şi intru în holişor. Din reflex mă uit prin ochiul de geam acoperit de macramé. Nu ştiu de ce mă uit pe geam, mamaie e afară. Traversez camera ei, mă opresc şi mă uit la icoana în nuanţe de verde. Mereu mi-a fost frică de icoana
aia, sau poate e un soi de teamă amestecată cu respect. Merg pe colidorul pe care l-aş putea parcurge şi cu ochii închişi. E linişte în casă şi răcoare. În camera noastră arunc ghiozdanul pe jos şi deschid dulapul. Iau de acolo nişte schimburi mai groase, rochia cu bretele e spălată şi împachetată de Rozé. Casetofonul e şi el şters de praf şi lângă el sunt cele câteva casete ascultate de zeci de ori: una cu muzică tehno de 90 de minute la începutul căreia e No Doubt, t-short – albumul, Ro-Mania, o casetă pe care ne-a făcut-o DJ-ul din sat, the Prodigy două albume. E întuneric afară, în casă şi în suflet.
În bucătărie e cald, mămăliga tronează pe masă. Ne punem întâi brânză cu mămăligă, pe post de aperitiv.
– Ce făcea mă-ta?
– Mama era bine, se bucură că merg să stau cu ea. Altfel munceşte mult, nu şi-a luat concediu deloc. Cred că vine la iarnă sau mă rog, venim amândouă.
– Cu cine mergeţi la bâlci?
– Nu ştiu, mergem la Cristinica să vedem.
Nu apuc să termin, că se aude cineva strigând la poartă. E chiar Cristinica, care când mă vede dă un chiot de bucurie. E aşa de bine să te simţi bine-venit. Dacă veneau ea şi Rozé la aeroport, cred că era altă atmosferă.
– Mergeţi la bâlci?
– Mergem, da’ să mâncăm. Cu cine?
– Păi merge vără-miu cu maşina, şi de acolo vedem noi. Ne cam înghesuim, dar nu contează.

Mă întorc în bucătărie şi îmi pun o porţie generoasă de sos cu o bucată de piept de pui. Asta e mâncarea mea de „acasă”, specialitatea mămăiţei. Are şi puţin usturoi, vin şi bulion făcut de noi acum o lună. Nu-mi pasă de usturoi, pentru că deocamdată nu ştiu dacă mă pup cu cineva diseară. Oricum toată ziua mestecăm Orbit verde, preferatul
nostru.
Drumul spre bâlci e plin de hârtoape, dar noi nu simţim, chicotim înghesuite pe bancheta din spate a unei Dacii. Ajungem la bâlci şi ne întâlnim cu alte două fete, prietene de-ale Cristinei. E cam pustiu la bâlci, cred că mâine o să vină mai multă lume. Cum înaintăm pe aleea principală, suntem asaltate de mirosul specific de mititei şi floricele de porumb. Suntem ca nişte gâsculiţe şi atragem imediat atenţia tuturor. Nu ştiu cum se face dar disting în mulţime geaca binecunoscută.
Se apropie de mine şi deja genunchii nu mai vor să asculte. Mă opresc şi îl las să se apropie, să văd ce face.
– Mi-a zis cineva că ai venit, dar i-am zis că i s-o fi părut!

Mă sărută zgomotos după care mă ridică în braţe. Sunt topită toată!
– Am venit, îi spun când mă lasă jos.
Fetele au început să strige la noi, simt că am captat suficientă atenţie.
– Ne vedem diseară, da? îmi spune şi simt că e pentru prima oară când vocea lui e plină se speranţă.
– Da, sigur! Ne vedem!
Mă sărută din nou şi mâna lui o caută pe a mea, apoi se desprinde din îmbrăţişare strângându-mi degetele uşor. Mă întorc încet către fete, aştept să mi se ducă roşeaţa din obraji. Am timp să observ că şi el a aruncat o privire în urmă, cu un zâmbet golănesc pe buze. Acum pot să mă bucur şi eu alături de ele, fără să mă gândesc dacă el vine diseară sau dacă mă va băga în seamă după ultima noapte.
Ne dăm în lanţuri şi de data asta Disneyland-ul păleşte. Ne învârtim una alteia lanţurile legate de scăunel şi rămânem faţă în faţă până ne ridică în aer. Apoi dăm drumul şi ne învârtim cu totul. E cu atât mai palpitant cu cât toată tiribomba e şubredă, nu ştii dacă o să se prăbuşească cu tine. Muzica urlă în boxe ceva de la 3SudEst şi ne învârtim cu faţa către cerul trist de septembrie.