Aproape mă întristasem dincolo de limita mea de melancolie naturală, pentru că nu am mai văzut un film bun de prea mult timp. Am văzut azi Disobidience și mi s-a părut cel puțin incredibil, așa cum e de obicei un film pe care pare că-l descoperi prea târziu, din întâmplare. Cred că cei cu care interacționez în viața reală știu că toată vara m-am preocupat să scriu o “carte”. Am pus ghilimele pentru că e o carte de bucate și eu nu am considerat-o un efort creativ adevărat. Dacă se întreabă cineva când am timp, n-am. Dar așa cum zic niște citate cheesy, dacă e ceva ce iubești cu adevărat cu siguranță găsești timp pentru asta. Și eu iubesc să scriu, mai ales despre mâncare. Sunt acum într-un punct mort cu cartea din motive cu care nu o să plictisesc pe nimeni. Dar ca idee, am scris-o într-o lună, aproximativ 60 de pagini A5 cu caractere de 12. A fost luna mea de terapie și introspecție din care am crezut că nu o să ies bine.

Azi, când scriu. e joi și ziua mea liberă. Toată săptămâna m-am simțit dubios, am tot vrut să ies din casă, nu reușesc să învăț să aștept ca lucrurile să se întâmple. Oddly enough, semnul a venit sub forma unui banc – o să închei postarea cu el. Filmul însă, a venit ca o confirmare post-referendum. E vorba de o poveste de dragoste între cele două actrițe Rachel (Weisz și McAdams) și cum aleg să trateze idila asta dintre ele (care nu se consumă în cel mai adecvat cadru). Anyway, filmul trebuie văzut. Tot timpul în care l-am urmărit mi-am dat seama că trăim într-o epocă de înspăimântare generalizată (regardless the gender). Bărbaților le e frică să nu fie folosiți, femeilor să nu fie vulnerabile. Bărbaților să nu fie vulnerabili, femeilor să nu fie proaste. Ele se refugiază în muncă, ei se refugiază în jocuri. Vezi bărbați în toată firea (peste 40 de ani) care preferă să petreacă seara la joc sau binging, sexul nici nu intră în discuție. Sunt deranjați profund când sunt scoși din asta. Celor care sunt proaspăt ieșiți din relații le e frică de orice, își apără teritoriul și ouăle mai ceva ca un vultur. Ne e frică să nu se ia cumva nevoia asta de apropiere, de afecțiune, mai ceva ca de dracu gol. I don’t wanna put myself out there! Out where?! Nimeni nu știe că nimeni nu e disponibil. Mă uitam la scena de dragoste dintre cele două protagoniste și mi-a trecut prin cap cum că nimic nu e scârbos, nimic nu e interzis când iubești și ești out there. E impecabil, vă spun. Ele două îmbrăcate normal, nemachiate și atât de naturale în joc. Atât de mișto că vrei și tu… vrei conexiunea aia reală cu un om că nici nu-ți pasă de sexul lui sau de sex în general. Nimic nu are legătură cu sexul vreodată, ci cu intimitatea. Mie nu-mi e frică de un viitor în care viața mi-e acaparată de social media sau de jocuri. Mi-e groaznic de frică de momentul în care găsești refugiul în ele pentru că nu vrei să constați că nu are cine să-ți ofere o interacțiune reală. Și nu pentru că nu ar vrea cu adevărat, ci pentru că o conexiune, o privire în ochii celuilalt te-ar putea atinge într-un fel în care nu vrei să fii atins. Și pentru că știi că e pentru totdeauna atingerea aia și niciodată nu o să vrei să te mulțumești cu mai puțin. Dap, e frumos filmul…

Mi-a zis cineva care mi-a citit cartea Foamea că simte că mă cunoaște prea bine. Am uitat să întreb dacă e un lucru rău… Dincolo de referendum, de steaguri multicolore și expunere, rămâne convingerea mea sinceră că nimeni nu a înțeles nimic. În una din zilele mele de explorare interioară, am plâns groaznic. Am plâns că poate scriu o carte de bucate care nu o să transmită nimic nimănui, că eu sacrific darul meu de a scrie pentru ceva ce va aduce doar un zâmbet în colțul gurii. Adică un zâmbet în locul introspecției, ceva ce poate sacrifică scopul scrisului meu în general: acela de a ajuta oamenii să se identifice cu mine. Cu mine o femeie normală, cu trăiri normale, cu griji normale. Și ca în film, vreau să-mi redau libertatea – libertatea de a alege să fiu vulnerabilă. Nu-mi pare rău de expunere, așa că pun poza cu mine plânsă, cu buzele uscate și nasul umflat. Cine te iubește așa, e posibil să te iubească oricum.

Atipic, închei cu bancul promis: În tren înghesuială mare. Ion și Gheorghe găsesc și ei un locșor pe hol în picioare. Prin spatele lui Ion se tot foiește un tip. Gheo zice către Ion:

– Ioane, cred că ăsta din spatele tău vrea să te fute.

La care Ion, mirat:

– Pe mină, mă?! Poate în cur!

… cam așa. 🙂