Am făcut o pauză cam lungă, dar e de bine. Prea rar mai fac asta și nu e ca și cum nu-mi doresc, dar nu se nimerește. Pentru cineva ca mine, care se recomandă cu apelative nu tocmai flatante din categoria să-i zicem anti-socială – am uitat să fiu cu mine. Am uitat să-mi las mintea să zburde. E o melodie la Inna care mie îmi place în mod deosebit, se cheamă Cum ar fi? și are un vers care sună cam așa: “Că poate îmi zboară capul prea departe în nori/ Și tu să fii acolo când e nevoie să cobor…”. Cred că prea multă vreme m-am crezut ordinary și asta mi-a dăunat potențialului de a crea/scrie. Eu chiar am nevoie de cineva care să mă facă să cobor cu mintea pe pământ și sunt exact oamenii de la care aud cel mai des: Irina, ești cu noi?! Sunt, dar uneori e bine să fiu și cu mine și am fost.

Ăsta a fost intro, iar motivul va servi drept intrigă: Am mers cu părinții să ne onorăm strămoșii. Ei merg în fiecare an și fiind (air-quote) freelancer, m-am gândit să nu ratez ocazia. Pe 1 noiembrie îi comemorăm pe cei care nu mai sunt cu noi, fie că îi zicem Sâmbăta morților, Ziua tuturor Sfinților sau Day of the Dead cum a fost drăguț google și ne-a anunțat. Citiți despre asta pe Wikipedia, e foarte interesant. E interesant că nu suntem așa diferiți, indiferent de credință. Mi-am adus aminte de Coco și cât ne-a atins inimile un desen animat care nu are nimic deosebit. Aș vrea să am talentul să descriu cât de frumos era pe valea Leucii, locul de unde se pare că au plecat strămoșii din partea tatălui. Sau cum miroase în catedrala Armeano-Catolică din Gherla, locul care m-a fascinat în toate vacanțele de vară din copilărie. E reconfortant că unele lucruri nu se schimbă. Am vizitat cred că mai mult de cinci cimitire în două zile și am simțit că mi-am adunat bucăți de suflet din toată România. Bunica era catolică, bunicul patern era ortodox, dar străbunicii erau baptiști. Nu o să pun poze cu pietrele de mormânt pentru că nu vreau să sperii pe nimeni, dar m-am speriat puțin pe mine. Pentru faptul că oricât de mult ne vom strădui, toate astea o să dispară foarte curând. Poate când voi avea vârsta părinților mei, în nici 30 de ani, pietrele de mormânt vor fi acoperite de mușchi și numele celor ce odihnesc acolo (întru Domnul) nu vor mai fi lizibile. Le-am pozat, dar dezolarea și tristețea satului românesc nu o treacă testul timpului cu bine. S-a nimerit și o vreme ciudată și croncănitul ciorilor nu făcea decât să adâncească solemnitatea momentului.

Concluzie: n-avem.

N-avem decât să ne gândim că suntem aici și încă putem influența lucruri. Putem să trăim ca și cum nu ne e frică tot timpul, ca și cum știm că cineva ne va rosti numele și o să aducă ceva ofrande la mormântul nostru. Am ezitat dacă să scriu despre asta, dar a fost o experiență cel puțin educativă. Te plimbi într-un cimitir la câțiva kilometri de granița cu Ungaria, te uiți la pietrele căzute și jumătate ascunse de un morman de pământ. Nu e vorba că e ceva sacru, e clișeul ăla cu clipitul. Ai clipit și a venit rândul tău să iei coroanele kitsch-oase de plastic ce reproduc garoafe sau crizanteme și să le ancorezi bine, să stea agățate cam un an de cruce. Să te vezi între cele două lumi – tu copil în satul uitat de lume de la graniță, pe ulița prăfuită într-o zi sufocantă de vară – tu adult într-o excursie neașteptat cu părinții… și apoi ce-o mai fi, fă să conteze. Fii atent la semne, la vise, la deja-vu, la orice îți arată că nu ai fost singur niciodată. Și amintește-ți să le hrănești memoria cu lucruri bune…