“De unde tu nici nu gândești/Unde soarele răsare/Doar dacă-l plătești… “

Am fost și la Berceni Summit, eveniment marca BIZ aflat la prima ediție. Eu când am văzut prima oară pe facebook, am dat doar interested, credeam că e o glumă. Nu era o glumă… era doar efortul de a strânge câțiva creativi pentru a-și spune povestea (de cartier) și de a atrage atenția că Fundația Dăruiește Viață încă are nevoie de fonduri pentru primul spital de oncologie pediatrică. Scriu acum în timp ce am pus un mix al trupelor pe care le ascultam în liceu și îmi amintesc de Oana – colega mea de bancă, rezidentă a Berceniului și o fată extraordinară. Mi-aduc aminte de sandvișurile ei cu parizer care își făceau simțită prezența de fiecare dată când deschidea ghiozdanul. Cineva a încercat să-i fure telefonul Alcatel OTE în pasaj la Universitate și nu a reușit pentru că îl ținea prea strâns. Eram două adolescente sărace la un liceu de copii bogați. Ea a plecat din țară.

Mi-aduc aminte de Elena care m-a bătut în curtea școlii nr. 309 din Militari înainte să devenim prietene bune. Alt cartier. Colega mea Nicoleta a pus la insectar gândaci de bucătărie, iar doamna Petrică – profa de biologie, o doamnă distinsă – cu greu și-a stăpânit râsul. Nu am avut curaj să mă uit la insectarul Nicoletei, amintirile mă chinuiesc și acum. Eu mergeam la țară în vacanțe, copiii care “n-aveau țară” petreceau vara în orașul încins. Mi-am adus aminte azi de toate astea și de educația noastră mai puțin formală în cartier. S-a rostit des cuvântul foame, foame pe care generațiile de acum nu o pot identifica decât dacă le-o descrie cineva. Nici noi nu știm să punem exact degetul pe ea… it’s an urge to make it cu prețul sănătății mintale. Ce simți când ești crescut cu ideea că orice ar fi tu trebuie să reușești? Simți că e posibil ca instinctul de fight-or-flight a fost inventat în Pantelimon, Berceni sau Militari. Nu exagerez… și nu e foame de bani cum urlă Puya în căștile mele acum. Mulți din cei care am rămas gravităm încă în jurul casei părintești. Casa de la bloc evident. Mergem la mese la mama și mereu simțim că e prea puțin piure la șnițel.

Parte din ce s-a discutat la întâlnirea de azi a fost și despre super femei ieșite din cartier. Una dintre ele e Marta Ușurelu, redactor șef al revistei Biz. Mă uit la mersul ei hotărât, este mersul unui om care știe unde se duce pentru că are prea proaspăt în minte unde a fost. Marta avea dreptate când zicea că femeile sunt rele unele cu altele, tocmai pentru că ne e mereu mai greu… orice. Nu o să uiți de unde ai plecat, nu ai cum, ai luptat pentru toate micile victorii și luptele astea lasă urme adânci. Te uiți la poze în care semeni cu un agent de pază, instinctual poți să sari la bătaie – avem staturi de amazoane pentru că suntem pregătite permanent să dominăm oameni și situații. Mă descurajasem zilele trecute legat de scris, îmi căutam confirmările în afară. Nu există, ești singură, doar tu trebuie să crezi în tine. Și cumva găsești resurse pentru că nu există opțiuni. Poveștile recitate pe o scenă par aproape desprinse din American dreams, dar sunt poveștile unor oameni care au fost mânați de foamea de a face ce vor, ce au visat.

“Aici e București, nu e nici est, nu e nici vest
Nu mă interesează lupta altora, nu-i lupta mea”

Când am zis la o cină în familie că vreau să-mi fac tatuaj, tata a decretat: Numa’ proștii își fac tatuaje! Până la #BigInMilitari… anything is possible!