“E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.” (Ileana Vulpescu)

Martie 1998

Mă uit la Rose cum se piaptănă la oglinda din camera noastră. Îi place mult reclama la Pantene cu duduia care se piaptănă de o sută de ori. E frumoasă Rose, cu părul ei blond de moldoveancă şi cu ochi albaştri. De fapt nu o cheamă aşa, dar îi plăcea mult că profa de engleză din generală îi dăduse numele ăsta. Problema era că nu toată lumea înţelegea numele pronunţat ca în engleză şi în timp devenise un fel de Rozé, ca vinul. Era bine şi aşa. E prietena mea din toate timpurile cum îmi place să o prezint. Petreceam vacanţa de primăvară la mamaia mea, într-un sat aproape de Bucureşti, dar suficient de departe cât să simţi că eşti blocat în timp. Era o primăvară cam cu năbădăi, încă făceam focul în sobă. În cameră era plăcut, ne spălasem pe cap în lipsa lu’ mamaie, că ne spălam cam des după părerea ei şi asta presupunea să folosim boilerul.

Ce vreme ciudată! Brazii din curtea din faţă se încovoiau, şi scoteau un sunet sinistru la fiecare bătaie de vânt. Erau brazii plantaţi la naşterea surorii mele, aduşi de la Borşa. Aşa că şi brazii au douăzeci şi unu de ani ca şi sora mea. E cu patru ani mai mare decât mine.

– Ce faci? îmi zice Rozé sărind pe patul şi aşa şubred. Vezi că iar ai căzut pe gânduri. Te gândeşti la el? O să vină… ştii că o să vină.

– Chiar nu mă gândeam la el. Nu şi de data asta! Auzi, ai chef să faci nişte turte? îi zic. Mamaie oricum ţine post, noi mâncăm cu brânză.

– Bine, mă duc.

Ne echipăm cu câte un batic, să nu răcim, şi merge fiecare în treaba ei. Eu prefer să rămân în casă, mai fac curat prin dulap, că vremea nu permite altceva. Şi să mă gândesc la… el. Trecuseră aproximativ şase luni de când mă sărutase prima dată. Fusese ca un prim sărut, fusese aşa cum trebuie, chiar de ziua Rozéi. Număram lunile pentru că nu ştiam dacă să am sau nu încredere în el, pentru că eram topită. Aveam şaptesprezece ani şi el nouăsprezece. Eu ştiam că el e alesul, văzusem ceva în ochii lui. El credea că vorbesc prea mult şi prea serios despre viitor. De aproximativ o lună era o relaţie exclusivă, chipurile. Eu renunţasem la Cristi din clipa în care mă băgase în seamă, el mai mai avea vreo două-trei fete care îl aşteptau. Mă gândeam că oricum nu prea ştiam cum să fiu altfel decât serioasă. Eram tot timpul atentă să nu o fac de râs pe mamaie, că doar eram în grija ei. De fapt petrecusem mai mult timp cu ea decât cu mama, pentru că „aşa era atunci”; de fapt acel atunci devenise toată copilăria şi adolescenţa mea. Mama era plecată în Franţa, soră-mea și cu mine rămăsesem în ţară să ne terminăm şcolile. Ea la Limbi Străine, eu la un liceu de fiţe. Îmi plăcea să învăţ, dar liceul ăsta storsese din mine orice urmă de blândeţe. Mă simţeam zilnic asaltată de pretenţiile colegilor şi profesorilor. Colegii tot încercau să mă “cizeleze”, niciunul neavând treabă cu învăţătura. Profesorii erau plini de pilde având nostalgia altor vremuri. Era sfârşitul unei ere, adolescenţii erau de nestăpânit.

Eram tocilară, asta era clar! Cred că şi colegii mei simţeau superioritatea cu care îi tratam de cele mai multe ori. Adică eu aveam timp să învăţ, să contribui la treburile din casă şi în weekend eram mereu la ţară. Eram cumva mai bună decât ei. Nici nu-mi trecea prin cap că o să obosesc. Rozé locuia în bloc cu mine, eram cele mai bune prietene şi colege de suferinţă în ale dragostei.

Acum era vacanţă, peste vreo zece zile era Paştele. Până atunci totul trebuia să strălucească. Slavă Domnului că o convinsesem pe mamaie să nu mai dea mobila cu gaz. Aveam mijloace moderne, dar ea ştia că aşa reuşise să păstreze mobila de zestre a mamei. Era din lemn masiv, cred că nu fusese mişcată niciodată în timpul vieţii mele. Mama luase altă mobilă, în rate, pentru apartamentul din Bucureşti. Deschid dulapul şi mă apuc să scot hainele, şterg rafturile şi apoi pun hainele la loc. În fiecare an acelaşi lucru. Mă minunam că mamaie avea pregătite hainele pentru înmormântare. Nu ştiu ce planuri îşi făcuse, dar sigur erau făcute de multă vreme. Învelite frumos cu un cearceaf curat, erau prosoapele cusute de mâna ei, prosoape care urmau să fie date de pomană. Separat stăteau schimburile în care urma să fie îngropată şi alături de ele un săpunel 8×4. Lumea la ţară aşa spunea, săpunel. Săpun era ăla din pod, pe care îl făcea ea toamna şi îl parfuma cu pelin. Ea tot pe acelaşi îl folosea. Era printre puţinii oameni din sat care aveau baie în casă şi se spăla cu săpun de casă învelit într-o bucată de perdea veche. Noi foloseam şampon şi săpun normal, că miroseau mai îmbietor. După părerea ei ne spălam cam des, semn că ceea ce foloseam noi nu erau aşa eficient ca săpunul ei. Nu puteam să o contrazic şi continuam să ne spălăm pe ascuns.

Îmi cam îngheţaseră mâinile. Îmi plăcea să fiu singură, şi cred că Rozé simţea lucrul ăsta. Îmi plăcea şi camera aia de la drum, care nu avusese niciodată sobă. Era imposibil de încălzit, pentru că nu avea uşă, avea un fel de arcadă stilizată pe post de intrare.

Ştiam toate crăpăturile din arcadă, doar o ştersesem de praf de atâtea ori. Şi cum intrai pe stânga, pe perete, era un întrerupător care se rotea. Mi-era frică de întuneric, aşa că mă obişnuisem să aprind lumina pe pipăite. Asta era casa mea.

– Hai că sunt gata, mă trezeşte Rozé din reverie.

– Vin!

Ştia să facă nişte turte, aşa le zicea ea, simple, fără drojdie. Se mişcase repede, ca de obicei. Aveam şi nişte brânză tare de la bunica ei din Moldova. Fusesem şi eu acolo o dată, era frumos, pitoresc. Dar parcă noi aici ne simţeam în largul nostru. În bucătărie se încălzise puţin de la aragaz, dar trebuia să mâncăm repede, dacă voiam să fie calde turtele. Nici nu ne trecea prin cap să mâncăm la căldură în casă. În cameră se bea mult Pepsi, noptierele doseau sticlele goale. Nici cu asta nu era de acord mamaie, aşa că ne strecuram pe uşa de la colidor.

***

E deja vineri înainte de Paşte, alerg ca o bezmetică dintr-un capăt în celălalt al casei, mă grăbesc să prind rata. Trebuie să apuc să-mi spăl hainele la Bucureşti, azi plec cu rata, mâine la prânz mă întorc. Vine şi mama, a reuşit să-şi ia concediu. Întorc colţul unui preş de la colidor, ca să ţină uşa deschisă. Mai arunc un ochi să fie totul la locul lui. Perdelele sunt proaspăt apretate, la fel şi milieurile. Toate paturile au câte un cearceaf care atârnă până aproape de podea, cearceafuri brodate, şi o velinţă din cele făcute de mamaie când ţesea la război.

În casă miroase a săpun de casă şi a Pronto. Îmi iau ghiozdanul, e burduşit cu haine murdare, e mai simplu să le spăl la Bucureşti.

– Mamaie, am plecat. Săru’-mâna! Vrei să-ţi aduc ceva?

– Hai, umblă sănătoasă! Vine Nicu diseară cu mielu’, şi atât. Vino mâine că nu are cine să guste  ciorba.

– Bine. Pa!

Rozé mă lăsase singură de câteva zile, avea de făcut curat şi acasă. Toată lumea se gândea că noi ne distrăm prea bine de fiecare dată când eram lăsate la ţară, şi aveam nevoie să ne aducă cu picioarele pe pământ. Ce porcărie! Muncisem mult zilele astea şi singura recompensă fusese că într-adevăr el venise.

Mă bucuram să merg măcar o zi la Bucureşti, să fac o baie în cadă, să-mi curăţ unghiile. Doar de vreo două zile se făcuse mai cald, în rest bătuse vântul. Cel mai greu fusese la bucătărie: de scos grăsimea de pe toată vesela, curăţat vitrina. Apa fierbinte cu detergent se răcea imediat, mâinile erau crăpate şi puţin bronzate de vântul de primăvară. Dar o scosesem la capăt, mamaie era mulţumită.

– Săru’-mâna, salut femeile bătrâne ieşite pe la garduri.

– Să creşti mare, mămică. Da’ ce faci, pleci?

– Mă întorc mâine. 

Abia aşteptam să o văd pe mama, plus că îmi plăcea să merg la aeroport. Ştiu că nu îi era uşor nici ei, dar uneori mă încălzea gândul că stau cu mamaie şi ea e mai liniştită acolo. Kati nu mergea la ţară, decât la sărbători. Kati e sora mea. I se părea prea frig iarna şi vara mergea la mama tatei, căreia îi ziceam Bunica. Kati apucase nişte vremuri mai bune, când trăia şi soţul mamaiei. El murise la puţin timp după ce mă născusem eu. Parcă şi văd pozele alea alb-negru cu un copil botos în cărucior. Era şi soră-mea în unele poze, slabă, cu ochii pierduţi. Cred că erau tot primăvara făcute, pentru că recunosc florile în ghiveci pe care mamaie se chinuia să le treacă de iarnă.

Kati mă învăţase tot ce ştiuse că îi lipsise ei. Uneori o veneram, alteori îmi venea să o bat. Mi se părea egoistă, deşi nu era. Mă învăţase să citesc, să scriu, chestii de îngrijire pentru fete, şi uneori îmi povestea despre sex. Cred că mă protejase într-un fel pe care nu puteam să-l apreciez. Ea nu era ataşată de mersul la ţară, şi ştiam că se gândeşte la un băiat de la bunica din bloc. O consideram egoistă pentru că nu se grăbea să contribuie la treburile casnice, nu venea să ajute la câmp. Adevărul e că şi eu uram cu patima ciclicitatea acelor lucrări agricole, părea că nu se terminau niciodată. Acu’ săpam grădina, puneam ceapă şi cartofi, apoi porumbul de sapă, corcoduşe pentru ţuică, caise pentru gem, fasole de bătut şi pus în pod, iar porumb de cules, struguri pentru vin, prune pentru ţuică şi tot aşa. Dacă o aveam pe Rozé aproape nu le simţeam, părea că ne distrăm muncind.

Ajung în centru, acolo aştepți rata lu’ nea Oniţă, vine în jur de două. Salut toată lumea din staţie şi mă gândesc cum ar fi să fie şi el acolo. Cu şapca trasă pe ochi, ochii ăia albaştri care îmi plăceau aşa de mult. Dar oricum, ne vedeam a doua zi. Am timp să visez în rată.

***

– Hai, Rozé, că o pierdem! Alergăm spre autogară cu ghiozdanele grele în spate. Autogara pute ca de obicei; uram să trecem printre toţi beţivii care îşi făceau veacul pe acolo.

Mama venise, schimbasem două vorbe despre şcoală, dintre care jumătate erau minciuni. Nu puteam să-i spun că la Mate nu mă descurc aşa bine, că pare că profesorul are ceva cu mine. Sau că diriginta ne zicea că suntem o dezamăgire pentru părinţii care munceau din greu pentru noi. Eu munceam şi mama era plecată! Dacă aveam noroc îmi făcea Kati unul din renumitele ei sandvişuri pentru recreația mare, altfel făceam ce puteam. Ehh, dar nici nu mai contează! mă îmbărbătez singură.

– Auzi, l-ai văzut pe Ciprian cum se uită la tine? mă întreabă Rozé.

– Eu cred că se uită la tine, prefer să cred că mă consideră indisponibilă.

– Şi eu aş spune la fel, dar nu mai ştiu ce să cred de Marius. Parcă are nişte toane de copil.

– Numai noi suntem mari, ei sunt copii, îi spun pe un ton înţelept, apoi mă pufneşte râsul.

Ne urcăm în rată, înghesuiţi ca sardelele. Toţi ţăranii au venit la Bucureşti azi?! E obiceiul ăla împământenit, cum că trebuie să te înnoieşti de Paşte. Adică un rând de haine, că nimeni nu-şi permite mai mult. Haine pe care le porţi până la epuizare toată vara. Blugi Little Big, un tricou, poate două şi ceva de încălţat.

Ce noroc pe mine cu mama! Mi-a adus o bluză cu vedere la buric şi un deodorant cremă care nu se găseşte la noi, Narta. A adus şi multe dulciuri, printre care şi un borcan imens de Nutella.

După o oră chinuitoare lipită de oameni igienizaţi îndoielnic, am ajuns! Coborâm la bufet, deşi acolo nu mai e bufet, a rămas aşa o vorbă. Şi vremea asta ciudată, cerul e întunecat, nici nu-mi aduc aminte de duminica Floriilor ca să estimez cum va fi vremea mâine. Nu e mişto să plouă când mergem la foc – marea atracţie din noaptea de Înviere. Se face lângă gardul cimitirului un foc din cauciucuri,  foc care e întreţinut toată noaptea. Vine toată lumea, babele stau în biserică, noi în jurul ei. Sper să vină şi el, deşi nu ştiu niciodată nimic. Aştept şi sper.

Am şi ajuns în dreptul bisericii, copiii au început să pregătească locul pentru foc. Încă puţin şi am intrat pe drumul drept spre mamaie. Ăsta e drumul meu! Pe banca de la casa părăsită ne facem de cap în fiecare noapte de după discotecă. Copacii stau să înflorească, dar i-a împiedicat frigul. Miroase a verde, a primăvară, toate curţile sunt curate, copacii daţi cu var.

– Săru’-mâna, mamaie!

– Să fiţi sănătoase!

– Ai ceva de mâncare? Nu am apucat să mănânc nimic. Ţi-am adus halva pentru azi. Că mâine poate mâncăm şi noi ceva mai bun.

– Ce-are, fa, halvaua? Nu e bună?

– E bună, dar un tort e şi mai bun! îi zic.

– Să vă schimbaţi să veniţi la masă. Am făcut o tocană de cartofi. Dacă vreţi, vă fac şi câte un ou.

– Vrem, că ne e foame rău. Da’ mai ascunzi mata castraveţi muraţi pe undeva?

– Să văd! Se întoarce cu spatele, dar o simt zâmbind.

Face cei mai buni castraveţi muraţi, în saramură, nu în oţet. Cu ardei iute şi usturoi. Are tot timpul nişte surprize culinare pentru noi. De fapt, cred că e cea mai mare bucurie a ei să hrănească oamenii.

Lăsăm ghiozdanele, scoatem haine de lucru, ne schimbăm. E frig în casă, tot merge să mai facem focul. În bucătărie miroase bine, a tocăniţă. Zdrobim cartofii cu furculiţa, ca pentru un copil, apoi mamaie ne pune câte un ou ochi ălături.

– A venit mă-ta?

– A venit ieri, am fost la aeroport să o luăm. Vine şi ea mâine cu părinţii lu’ Rozé.

Rupem din pâinea proaspătă şi întingem în tocană. Aici nu se uită nimeni în gura ta să vadă câtă pâine mănânci. Slavă Domnului!

***

Stăm pe pătic şi aşteptăm. E cam răcoare, dar măcar nu plouă. Păticul ăsta e un fel de bancă la poartă. Şi uite că vine, cu eternul lui prieten Bursuc. Cu geaca albastră cu roşu, puţin roasă de vreme şi de spălat de mână. Cu mersu-i crăcănat de bărbat. Şi cum privesc spre el, simt că mi-e drag, aşa de drag că toate celelalte lucruri pălesc. Se apleacă să mă pupe.

– Hai, bă, iar vă pupaţi?! comentează Bursuc, care uneori e Boris, pentru că seamănă cu motanul din „Floarea cu Şapte Culori” când i se lăţeşte zâmbetul.

Mă ia de mână strâns şi mergem spre biserică. Uau! Cum sună asta, să mergi spre biserică. Cu el! Cred că sunt pierdută şi pentru o clipă îmi trece prin cap că nu e bine ca el să vadă asta.

La biserică s-a strâns deja lume, babele înăuntru şi restu’ lumii afară la foc. În fiecare an se găseşte un întreprinzător să aducă şi băutură. Ne întâlnim cu prieteni, verişori, bifăm puţin evenimentul şi fiecare se retrage mai la întuneric. E singura dată din an când te poţi giugiuli lângă biserică fără să-ţi fie frică. Şi singura dată când poţi să stai până la 5 dimineaţa, chipurile, să iei Paşte.

Spre dimineaţă ne înghesuim cu toţii în biserică. Miroase a transpiraţie, a lumânări şi a pâine cu vin. În urmă cu câteva minute mă lăsasem strivită şi pipăită de un băiat. Pipăit şi giugiulit, asta era deocamdată şi era suficient. O văd pe mamaie că dă din cap nemulţumită; vrea să spună că nu m-a văzut în biserică până atunci. Eu am obrajii încinşi, puţin de ruşine, de excitare şi de tinereţe. Luăm bucata de pâine cu vin şi plecăm spre casă. Ajungem acasă şi ne prăbuşim obosite în pat. Afară e încă întuneric, iar înainte de a stinge lumina, mă uit încă o dată la icoana din cameră. Are un fir de salcie înfăşurat la unul din colţuri, de la Florii. Mormăi în gând o rugăciune, dar nu apuc să o termin că adorm.

***

– Irino, haida!

Deschid un ochi, mă ridic în cot, să văd peste Rozé. Mamaie se uită pe geamul nostru, cu mâinile făcute căuş. Nu se vede în cameră din cauza soarelui de afară. Îi strig că venim. A băgat deja friptura de miel în cuptorul de la sobă, miroase până la noi. Cred că bucureştenii nici nu s-au trezit, dar ea vrea să-i întâmpinăm noi. Mă întind puţin. Mă uit la ceas, am dormit cam 6 ore. Mă duc la baie şi stau puţin pe gânduri dacă să mă spăl pe faţă şi pe dinţi. Decid să mă spăl.

– Hristos a-nviat!

– Adevărat a-nviat! îmi răspunde mamaie.

E o zi superbă de aprilie, nucul nici nu a apucat să facă florile alea hidoase care arată ca nişte omizi.

– Vezi că e cana pe buduroi! Te-ai spălat?

– Nu m-am spălat, bre! mint. Mă duc spre puţ, şi pe marginea lui, adică pe buduroi, e cana verde smălţuită în care e apă şi un ou înroşit. Mă spăl aşa superficial, iau iar Paşte (de unde şi dilema cu spălatul pe dinţi).

Iese şi Rozé, îmi zâmbeşte complice şi face şi ea ritualul de spălare. Pe aragaz deja sunt aşezate cele două ciorbe tradiţionale de Paşte, una de miel şi una de cocoş. Mamaie le-a pregătit de ieri, acum le pune borş şi leuştean.

Tragem masa mare afară şi începem să o pregătim. Nu putem să vorbim nimic despre noaptea trecută, pentru că nu ne dorim să audă mamaie.

Nouă nu ne trebuia decât ceasul, ştiam ce aveam de făcut. Trebuia să plecăm împreună şi să ne întoarcem împreună. Acum fiecare rememora seara, sărutări nesfârşite când timpul se dilată, respiraţia lui pe pielea ta. Cum te agăţi stângaci de gâtul lui, sau îl cuprinzi de mijloc şi speri să nu-ţi dea drumul niciodată.

Gata, prima maşină apare la poartă. E mama cu tata şi Kati. Tata are o Dacie 1310, galbenă, e cea mai răsărită maşină a familiei de până acum.

– Hristos a-nviat!

– Adevărat a-nviat!

Ne pupăm din nou. Cu mama, tata nu are manifestări de afecţiune în public. Îi simt parfumul fin, de mamă. Oamenii care veneau de la Bucureşti miroseau mereu frumos. Noi nu ne dăm seama că oricât ne-am spăla şi parfuma, îţi intră în piele mirosul de fum, de mâncare, de casă bătrânească. Apoi vin pe rând părinţii Rozéi şi fratele mamei cu soţia lui şi cei doi băieţi. Mai aducem o masă din casă, le lipim, aducem şi toate scaunele din casă.

Nu ştiu care e agitaţia cu masa asta. Punem pe masă brânză, ceapă verde, ouă într-un coşuleţ special, drob cald. Totul trebuie să fie perfect. Dar piesa de rezistenţă e ciorba. Eu cu ciorba nu mă omor, dar mănânc de dragul mamaiei. E singura dată din an când mănânc miel. Dacă aş putea, aş face o poză acestei mese, şi oamenilor din jurul ei. Suntem toţi! Mama care mănâncă delicat, dar savurează fiecare îmbucătură. Tatăl Rozéi vorbeşte mult şi repezit, povesteşte ceva despre un popă. Rozé îmi zâmbeşte de peste masă, se bucură şi ea de reuniune. Unchiu-meu face nelipsitele glume cu mine copil: Mai ştii, fa, când erai mică şi curgeau băşinile la curu’ tău?! He, he! tot el râde satisfăcut. Şi mamaie în dreapta mea, în capul mesei, puţin obosită, dar mulţumită că toată lumea are tot ce trebuie. În farfuria ei tronează capul de miel, fiert în ciorbă. Aş vrea să fac o glumă, dar nimeni nu sesizează ridicolul situaţiei, cu ochii mielului privind nedefinit din farfuria ei.

Gata, masa s-a terminat, se retrage care pe unde, până la friptura care o să ne reunească pe toţi. Rozé şi cu mine ne luăm un desert şi un pahar de Pepsi şi ne retragem în casă. Ne-am culca şi noi, dar nu ne lasă entuziasmul serii precedente. Suntem fericite.

Spre seară ne pregătim de discotecă. Asta e singura distracţie din sat, coincide cu căminul cultural, dar nu are nicio legătură cu cultura.

Şi bineînţeles că el nu a venit. L-am văzut o dată prin discotecă, apoi a dispărut. Mai face asta, şi eu nu pot să mă supăr, nu am dreptul să zic nimic. Nu mi-a promis nimic. Acum stau pe trepte în uşa colidorului. Ploaia se prelinge pe boltă, apoi pe tulpinile de viţă de vie. Îmi vine să plâng. Cred că o să plâng acasă, în baie, să nu mă audă nimeni. Faţa mea are capacitatea de a masca o oră de plâns. Spun la revedere, mă urc în maşina alor mei, Rozé merge cu părinţii ei. Şi asta e, o săptămână de nelinişte.

***

Acum înapoi la şcoală. Şcoala e un chin, deşi eu învăţ. E trecerea molcomă a minutelor nesfârşite. 7 ore în fiecare zi, cu o pauză mare de 10, şi restul de cinci minute. E aproape inuman. Mă bucur când mai prind o oră lejeră, ca ora de română, să-mi las mintea să zburde, sau să desenez inimioare pe colţul manualului. Mai avem şi orele de engleză cu profesori nativi; alea sunt mai drăguţe. Uneori ne puneau să cântăm Oasis, American Pie, depinde de unde veneau profesorii.

Mă apucasem la un moment dat să citesc tot ce găseam la biblioteca liceului, scris de Thomas Hardy. Asta îmi menţinea o stare sufletească sumbră. Umblam pe holurile liceului cu o mină preocupată, nu lăsam nimic să se lipească de mine. Aveam câteva prietene, dar eu nu pierdeam timpul după ore pe la vreo cafenea.

Acasă era şi mai trist, aşteptam sfârşitul de săptămână, încercam să-mi umplu timpul cu tot felul de activităţi casnice. Îmi zisese mama la plecare să am grijă de familie şi eu chiar o luasem în serios. Ştiam să încropesc mâncare, altceva decât cartofi prăjiţi. Puneam la spălat, călcam rufe. Recunosc că îi călcam şi cămăşile lu’ tata pe bani. Cred că nu voia să abuzeze, şi era reciproc avantajos. Eu aveam  nevoie mereu de bani pentru rată, pentru weekend, pentru Pepsi. O existenţă relativ monotonă. Nici nu ştiu când ajunsesem să adopt toate treburile casnice, uitasem de tot de mine.

Când eram mai mică, obişnuiam să mă închid în cameră şi să ascult pe repeat balade rock. Sau topul de la radio Contact. Am un pat în cameră, ca un pat de copii. E o cameră mică, de bloc comunist, pe o parte a camerei e patul meu, de cealaltă patul lui Kati. Un dulap, un raft pentru cărţi şi masa pe care stă o combină Sony cu două boxe. Combina e cel mai de preţ bun al nostru. Are afişaj electronic la frecvenţele radio. Pereţii sunt acoperiţi de un tapet cu trandafiri roz mărunţi. Se vede că tata îşi pierduse răbdarea la un moment dat, că nu e aliniat peste tot. Stau în patul meu şi întind mâna spre posterul cu Backstreet Boys. Lângă el e un altul cu Take That. Toată uşa e tapetată cu imagini decupate din reviste de Kati, ea e artista.

Asta e viaţa mea de la Bucureşti. Stau în patul meu de copil cu faţa în sus şi lacrimi se preling pe obraji. Nici nu ştiu de ce plâng. Că nu mă iubeşte nimeni, că mă simt singură, că e viaţa nedreaptă. Ok, nu a venit, şi?! Mă cert singură, mă cert acum, ca să nu plâng de faţă cu el. Gata, mă adun şi merg la bucătărie.

***

Şi iar e sâmbătă. Mă organizez repede, că doar aştept de 4 zile să mă întorc.

– Neică, ce faci?! Mai stai şi tu acasă!

Ăsta e tata. Nici nu ştiu ce vrea de la mine, că doar nu vrea să ieşim în parc împreună. Când eram mai mică îl însoţeam în plimbările zilnice prin cartier, dar acum nu se mai pune problema. Ştie şi el ce mă atrage la ţară şi probabil asta îl îngrijorează. Ies pe uşă la 11:30, că până la autogară sunt 2 staţii. Chiar dacă merg pe jos, tot trebuie să mă grăbesc. Uite-o şi pe Rozé, mă aşteaptă în faţa blocului:
– Iar ai întârziat!

– Mă luase tata la întrebări, l-a găsit acu’ grija. Mai lipsea să mă întrebe dacă mi-am făcut temele. Tu ce faci?

– Mi-a dat şi mie bani la plecare, că am zis că nu mai am deodorant. Mâine tre’ să fac nu ştiu ce prin casă, că altfel nu mă lăsau să plec. Parcă e totul o discotecă la ţară!

– Ştii că eu mă simt vinovată de fiecare dată când pare că mă distrez, completez şi eu.

În drumul spre autogară ne oprim să luăm un deodorant de la numeroasele buticuri. Fa IceTea. Ăsta e preferatul nostru, ne îmbrăcăm într-un nor de deodorant de fiecare dată când plecăm spre discotecă.

Ajungem spre ora unu la ţară, o luăm pe drumul cunoscut. Ce s-a schimbat peisajul într-o săptămână! Toţi copacii sunt aproape înfrunziţi, lalelele au început să se deschidă pe lângă alei. Am trece pe la Rica, verişoara mea, dar cred că mamaie a pus masa. Rica stă în valea bisericii, e în drumul nostru spre casă. E iubita unui băiat din sat, şi ca şi noi, şi-a schimbat priorităţile datorită lui. Până să ne preocupe pupatul la ceas de seară pe păticul din faţa curţii, aici era anturajul nostru. Ne strângem de ziua ei, a lu’ vără-miu, a noastră, sau ieşeam la centru la un Pepsi. Vără-miu mersese cu noi la discotecă prima dată.

Dar acum ne grăbim! Ultima bucată de drum. Văd banca ruptă pe care stăm noi doi şi mi se strânge stomacul la amintirea săptămânii trecute. Apăs clanţa porţii şi cum intru în curte simt că am ajuns acasă. Iese şi mamaie să vadă cine a venit. De parcă nu ar şti! Uneori am impresia că ar prefera să nu mai vin doar pentru că ştie că mă văd cu el. S-a găsit un vecin drăguţ să o informeze. Îi e frică să nu mă mărit, iar la ţară înseamnă să te duci la el acasă şi gata. Şi mie mi-e frică că o să mă părăsească, simt că nu pot să trăiesc fără el.

– Săru’-mâna, mamaie!

– Bine aţi venit!

Nu ne pupăm, nu nimic, asta e tot. Mămăliga e pe foc. Şi nişte cartofi sfârâie în tuci. Trecem prin antreul îngust, mă uit prin ochiul de geam din obişnuiţă. E acoperit cu o chestie croşetată de mamaie. Intru în cameră, apoi pe colidor. Deschid uşa de la colidor larg, să intre aerul. Trag perdeaua în dreptul ei să nu intre muştele, că e destul de cald, ne apropiem de mai. La noi în cameră e un miros de mucegai amestecat cu deodorant. Arunc ghiozdanul pe pat şi mă schimb. Să culeg nişte flori să le pun în casă. Stau aşa pe marginea patului, cu pantalonii jumate îmbrăcaţi şi mă gândesc. Mă gândesc că tot aştept mereu să treacă timpul, şi cândva o să-mi pară rău că nu l-am oprit. Locul ăsta care mi-a fost prima casă şi acum a doua, nu mai pare ospitalier. Toată lumea se uită strâmb că mergem la discotecă. A trebuit să-i cer voie mamei să am şi eu un prieten. Am 17 ani! Am fost mereu fată cuminte, orice ar însemna asta. Eram prea cuminte uneori.

Acum un an băusem nişte vişinată cu Rozé, nu multă, dar era pe stomacul gol. Ne-am ameţit puţin şi Rozé mi-a reproşat că mi-e frică de mamaie. De fapt, ar fi zis că mi-e frică de orice. Şi nu era departe de adevăr. De parcă eu nu ştiam ce fac fetele care nu sunt cuminţi. Dau bacul când sunt însărcinate, în cel mai bun caz. Dar eu nu dădusem nimănui de gândit, până anul ăsta. Şi eram tot cuminte, eram tot eu. Nu putea să mă judece nimeni mai aspru decât o făceam singură.

Rozé se enerva uneori că eram aşa reticentă la orice. Ea începuse să fumeze la liceu şi deja devenise obicei. Nu simţea nevoia să fumeze şi acasă, şi cum miroseam din discotecă a ţigări, nu sesizase nimeni. De tac-su’ mi-era şi mie frică. Era un om bun la suflet, dar nu ar fi suportat asta.

Stăm la masa de sub nuc toate trei şi mâncăm în linişte. Mămăligă cu brânză, ou fiert în tuciul de mămăligă (înainte de terci), cartofi prăjiţi şi usturoi verde. Noi nu mâncăm usturoi că ştim că urmează să ne pupăm. Ştie şi mamaie.

– Auzi, fa?! Al cui e băiatu’ ăla care te aduce acasă?

– Nu ştiu mamaie, nu l-am întrebat şi nici nu mi-a spus.

Îmi face un semn din ochi să merg să fac o cafea. Îi place cafeaua făcută de mine pentru că folosesc suficientă cafea, nu ca ea. Deşi îşi permitea acum, prefera să facă economie, iar cafeaua ei era de cele mai multe ori diluată.

Cartea poate fi comandată de la librăria editurii SIONO, urmând acest link.