Drumul meu – prima parte

“E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.” (Ileana Vulpescu)

Martie 1998

Mă uit la Rose cum se piaptănă la oglinda din camera noastră. Îi place mult reclama la Pantene cu duduia care se piaptănă de o sută de ori. E frumoasă Rose, cu părul ei blond de moldoveancă şi cu ochi albaştri. De fapt nu o cheamă aşa, dar îi plăcea mult că profa de engleză din generală îi dăduse numele ăsta. Problema era că nu toată lumea înţelegea numele pronunţat ca în engleză şi în timp devenise un fel de Rozé, ca vinul. Era bine şi aşa. E prietena mea din toate timpurile cum îmi place să o prezint. Petreceam vacanţa de primăvară la mamaia mea, într-un sat aproape de Bucureşti, dar suficient de departe cât să simţi că eşti blocat în timp. Era o primăvară cam cu năbădăi, încă făceam focul în sobă. În cameră era plăcut, ne spălasem pe cap în lipsa lu’ mamaie, că ne spălam cam des după părerea ei şi asta presupunea să folosim boilerul.

Ce vreme ciudată! Brazii din curtea din faţă se încovoiau, şi scoteau un sunet sinistru la fiecare bătaie de vânt. Erau brazii plantaţi la naşterea surorii mele, aduşi de la Borşa. Aşa că şi brazii au douăzeci şi unu de ani ca şi sora mea. E cu patru ani mai mare decât mine.

– Ce faci? îmi zice Rozé sărind pe patul şi aşa şubred. Vezi că iar ai căzut pe gânduri. Te gândeşti la el? O să vină… ştii că o să vină.

– Chiar nu mă gândeam la el. Nu şi de data asta! Auzi, ai chef să faci nişte turte? îi zic. Mamaie oricum ţine post, noi mâncăm cu brânză.

– Bine, mă duc.

Ne echipăm cu câte un batic, să nu răcim, şi merge fiecare în treaba ei. Eu prefer să rămân în casă, mai fac curat prin dulap, că vremea nu permite altceva. Şi să mă gândesc la… el. Trecuseră aproximativ şase luni de când mă sărutase prima dată. Fusese ca un prim sărut, fusese aşa cum trebuie, chiar de ziua Rozéi. Număram lunile pentru că nu ştiam dacă să am sau nu încredere în el, pentru că eram topită. Aveam şaptesprezece ani şi el nouăsprezece. Eu ştiam că el e alesul, văzusem ceva în ochii lui. El credea că vorbesc prea mult şi prea serios despre viitor. De aproximativ o lună era o relaţie exclusivă, chipurile. Eu renunţasem la Cristi din clipa în care mă băgase în seamă, el mai mai avea vreo două-trei fete care îl aşteptau. Mă gândeam că oricum nu prea ştiam cum să fiu altfel decât serioasă. Eram tot timpul atentă să nu o fac de râs pe mamaie, că doar eram în grija ei. De fapt petrecusem mai mult timp cu ea decât cu mama, pentru că „aşa era atunci”; de fapt acel atunci devenise toată copilăria şi adolescenţa mea. Mama era plecată în Franţa, soră-mea și cu mine rămăsesem în ţară să ne terminăm şcolile. Ea la Limbi Străine, eu la un liceu de fiţe. Îmi plăcea să învăţ, dar liceul ăsta storsese din mine orice urmă de blândeţe. Mă simţeam zilnic asaltată de pretenţiile colegilor şi profesorilor. Colegii tot încercau să mă “cizeleze”, niciunul neavând treabă cu învăţătura. Profesorii erau plini de pilde având nostalgia altor vremuri. Era sfârşitul unei ere, adolescenţii erau de nestăpânit.

Eram tocilară, asta era clar! Cred că şi colegii mei simţeau superioritatea cu care îi tratam de cele mai multe ori. Adică eu aveam timp să învăţ, să contribui la treburile din casă şi în weekend eram mereu la ţară. Eram cumva mai bună decât ei. Nici nu-mi trecea prin cap că o să obosesc. Rozé locuia în bloc cu mine, eram cele mai bune prietene şi colege de suferinţă în ale dragostei.

Acum era vacanţă, peste vreo zece zile era Paştele. Până atunci totul trebuia să strălucească. Slavă Domnului că o convinsesem pe mamaie să nu mai dea mobila cu gaz. Aveam mijloace moderne, dar ea ştia că aşa reuşise să păstreze mobila de zestre a mamei. Era din lemn masiv, cred că nu fusese mişcată niciodată în timpul vieţii mele. Mama luase altă mobilă, în rate, pentru apartamentul din Bucureşti. Deschid dulapul şi mă apuc să scot hainele, şterg rafturile şi apoi pun hainele la loc. În fiecare an acelaşi lucru. Mă minunam că mamaie avea pregătite hainele pentru înmormântare. Nu ştiu ce planuri îşi făcuse, dar sigur erau făcute de multă vreme. Învelite frumos cu un cearceaf curat, erau prosoapele cusute de mâna ei, prosoape care urmau să fie date de pomană. Separat stăteau schimburile în care urma să fie îngropată şi alături de ele un săpunel 8×4. Lumea la ţară aşa spunea, săpunel. Săpun era ăla din pod, pe care îl făcea ea toamna şi îl parfuma cu pelin. Ea tot pe acelaşi îl folosea. Era printre puţinii oameni din sat care aveau baie în casă şi se spăla cu săpun de casă învelit într-o bucată de perdea veche. Noi foloseam şampon şi săpun normal, că miroseau mai îmbietor. După părerea ei ne spălam cam des, semn că ceea ce foloseam noi nu erau aşa eficient ca săpunul ei. Nu puteam să o contrazic şi continuam să ne spălăm pe ascuns.

Îmi cam îngheţaseră mâinile. Îmi plăcea să fiu singură, şi cred că Rozé simţea lucrul ăsta. Îmi plăcea şi camera aia de la drum, care nu avusese niciodată sobă. Era imposibil de încălzit, pentru că nu avea uşă, avea un fel de arcadă stilizată pe post de intrare.

Ştiam toate crăpăturile din arcadă, doar o ştersesem de praf de atâtea ori. Şi cum intrai pe stânga, pe perete, era un întrerupător care se rotea. Mi-era frică de întuneric, aşa că mă obişnuisem să aprind lumina pe pipăite. Asta era casa mea.

– Hai că sunt gata, mă trezeşte Rozé din reverie.

– Vin!

Ştia să facă nişte turte, aşa le zicea ea, simple, fără drojdie. Se mişcase repede, ca de obicei. Aveam şi nişte brânză tare de la bunica ei din Moldova. Fusesem şi eu acolo o dată, era frumos, pitoresc. Dar parcă noi aici ne simţeam în largul nostru. În bucătărie se încălzise puţin de la aragaz, dar trebuia să mâncăm repede, dacă voiam să fie calde turtele. Nici nu ne trecea prin cap să mâncăm la căldură în casă. În cameră se bea mult Pepsi, noptierele doseau sticlele goale. Nici cu asta nu era de acord mamaie, aşa că ne strecuram pe uşa de la colidor.

***

E deja vineri înainte de Paşte, alerg ca o bezmetică dintr-un capăt în celălalt al casei, mă grăbesc să prind rata. Trebuie să apuc să-mi spăl hainele la Bucureşti, azi plec cu rata, mâine la prânz mă întorc. Vine şi mama, a reuşit să-şi ia concediu. Întorc colţul unui preş de la colidor, ca să ţină uşa deschisă. Mai arunc un ochi să fie totul la locul lui. Perdelele sunt proaspăt apretate, la fel şi milieurile. Toate paturile au câte un cearceaf care atârnă până aproape de podea, cearceafuri brodate, şi o velinţă din cele făcute de mamaie când ţesea la război.

În casă miroase a săpun de casă şi a Pronto. Îmi iau ghiozdanul, e burduşit cu haine murdare, e mai simplu să le spăl la Bucureşti.

– Mamaie, am plecat. Săru’-mâna! Vrei să-ţi aduc ceva?

– Hai, umblă sănătoasă! Vine Nicu diseară cu mielu’, şi atât. Vino mâine că nu are cine să guste  ciorba.

– Bine. Pa!

Rozé mă lăsase singură de câteva zile, avea de făcut curat şi acasă. Toată lumea se gândea că noi ne distrăm prea bine de fiecare dată când eram lăsate la ţară, şi aveam nevoie să ne aducă cu picioarele pe pământ. Ce porcărie! Muncisem mult zilele astea şi singura recompensă fusese că într-adevăr el venise.

Mă bucuram să merg măcar o zi la Bucureşti, să fac o baie în cadă, să-mi curăţ unghiile. Doar de vreo două zile se făcuse mai cald, în rest bătuse vântul. Cel mai greu fusese la bucătărie: de scos grăsimea de pe toată vesela, curăţat vitrina. Apa fierbinte cu detergent se răcea imediat, mâinile erau crăpate şi puţin bronzate de vântul de primăvară. Dar o scosesem la capăt, mamaie era mulţumită.

– Săru’-mâna, salut femeile bătrâne ieşite pe la garduri.

– Să creşti mare, mămică. Da’ ce faci, pleci?

– Mă întorc mâine. 

Abia aşteptam să o văd pe mama, plus că îmi plăcea să merg la aeroport. Ştiu că nu îi era uşor nici ei, dar uneori mă încălzea gândul că stau cu mamaie şi ea e mai liniştită acolo. Kati nu mergea la ţară, decât la sărbători. Kati e sora mea. I se părea prea frig iarna şi vara mergea la mama tatei, căreia îi ziceam Bunica. Kati apucase nişte vremuri mai bune, când trăia şi soţul mamaiei. El murise la puţin timp după ce mă născusem eu. Parcă şi văd pozele alea alb-negru cu un copil botos în cărucior. Era şi soră-mea în unele poze, slabă, cu ochii pierduţi. Cred că erau tot primăvara făcute, pentru că recunosc florile în ghiveci pe care mamaie se chinuia să le treacă de iarnă.

Kati mă învăţase tot ce ştiuse că îi lipsise ei. Uneori o veneram, alteori îmi venea să o bat. Mi se părea egoistă, deşi nu era. Mă învăţase să citesc, să scriu, chestii de îngrijire pentru fete, şi uneori îmi povestea despre sex. Cred că mă protejase într-un fel pe care nu puteam să-l apreciez. Ea nu era ataşată de mersul la ţară, şi ştiam că se gândeşte la un băiat de la bunica din bloc. O consideram egoistă pentru că nu se grăbea să contribuie la treburile casnice, nu venea să ajute la câmp. Adevărul e că şi eu uram cu patima ciclicitatea acelor lucrări agricole, părea că nu se terminau niciodată. Acu’ săpam grădina, puneam ceapă şi cartofi, apoi porumbul de sapă, corcoduşe pentru ţuică, caise pentru gem, fasole de bătut şi pus în pod, iar porumb de cules, struguri pentru vin, prune pentru ţuică şi tot aşa. Dacă o aveam pe Rozé aproape nu le simţeam, părea că ne distrăm muncind.

Ajung în centru, acolo aştepți rata lu’ nea Oniţă, vine în jur de două. Salut toată lumea din staţie şi mă gândesc cum ar fi să fie şi el acolo. Cu şapca trasă pe ochi, ochii ăia albaştri care îmi plăceau aşa de mult. Dar oricum, ne vedeam a doua zi. Am timp să visez în rată.

***

– Hai, Rozé, că o pierdem! Alergăm spre autogară cu ghiozdanele grele în spate. Autogara pute ca de obicei; uram să trecem printre toţi beţivii care îşi făceau veacul pe acolo.

Mama venise, schimbasem două vorbe despre şcoală, dintre care jumătate erau minciuni. Nu puteam să-i spun că la Mate nu mă descurc aşa bine, că pare că profesorul are ceva cu mine. Sau că diriginta ne zicea că suntem o dezamăgire pentru părinţii care munceau din greu pentru noi. Eu munceam şi mama era plecată! Dacă aveam noroc îmi făcea Kati unul din renumitele ei sandvişuri pentru recreația mare, altfel făceam ce puteam. Ehh, dar nici nu mai contează! mă îmbărbătez singură.

– Auzi, l-ai văzut pe Ciprian cum se uită la tine? mă întreabă Rozé.

– Eu cred că se uită la tine, prefer să cred că mă consideră indisponibilă.

– Şi eu aş spune la fel, dar nu mai ştiu ce să cred de Marius. Parcă are nişte toane de copil.

– Numai noi suntem mari, ei sunt copii, îi spun pe un ton înţelept, apoi mă pufneşte râsul.

Ne urcăm în rată, înghesuiţi ca sardelele. Toţi ţăranii au venit la Bucureşti azi?! E obiceiul ăla împământenit, cum că trebuie să te înnoieşti de Paşte. Adică un rând de haine, că nimeni nu-şi permite mai mult. Haine pe care le porţi până la epuizare toată vara. Blugi Little Big, un tricou, poate două şi ceva de încălţat.

Ce noroc pe mine cu mama! Mi-a adus o bluză cu vedere la buric şi un deodorant cremă care nu se găseşte la noi, Narta. A adus şi multe dulciuri, printre care şi un borcan imens de Nutella.

După o oră chinuitoare lipită de oameni igienizaţi îndoielnic, am ajuns! Coborâm la bufet, deşi acolo nu mai e bufet, a rămas aşa o vorbă. Şi vremea asta ciudată, cerul e întunecat, nici nu-mi aduc aminte de duminica Floriilor ca să estimez cum va fi vremea mâine. Nu e mişto să plouă când mergem la foc – marea atracţie din noaptea de Înviere. Se face lângă gardul cimitirului un foc din cauciucuri,  foc care e întreţinut toată noaptea. Vine toată lumea, babele stau în biserică, noi în jurul ei. Sper să vină şi el, deşi nu ştiu niciodată nimic. Aştept şi sper.

Am şi ajuns în dreptul bisericii, copiii au început să pregătească locul pentru foc. Încă puţin şi am intrat pe drumul drept spre mamaie. Ăsta e drumul meu! Pe banca de la casa părăsită ne facem de cap în fiecare noapte de după discotecă. Copacii stau să înflorească, dar i-a împiedicat frigul. Miroase a verde, a primăvară, toate curţile sunt curate, copacii daţi cu var.

– Săru’-mâna, mamaie!

– Să fiţi sănătoase!

– Ai ceva de mâncare? Nu am apucat să mănânc nimic. Ţi-am adus halva pentru azi. Că mâine poate mâncăm şi noi ceva mai bun.

– Ce-are, fa, halvaua? Nu e bună?

– E bună, dar un tort e şi mai bun! îi zic.

– Să vă schimbaţi să veniţi la masă. Am făcut o tocană de cartofi. Dacă vreţi, vă fac şi câte un ou.

– Vrem, că ne e foame rău. Da’ mai ascunzi mata castraveţi muraţi pe undeva?

– Să văd! Se întoarce cu spatele, dar o simt zâmbind.

Face cei mai buni castraveţi muraţi, în saramură, nu în oţet. Cu ardei iute şi usturoi. Are tot timpul nişte surprize culinare pentru noi. De fapt, cred că e cea mai mare bucurie a ei să hrănească oamenii.

Lăsăm ghiozdanele, scoatem haine de lucru, ne schimbăm. E frig în casă, tot merge să mai facem focul. În bucătărie miroase bine, a tocăniţă. Zdrobim cartofii cu furculiţa, ca pentru un copil, apoi mamaie ne pune câte un ou ochi ălături.

– A venit mă-ta?

– A venit ieri, am fost la aeroport să o luăm. Vine şi ea mâine cu părinţii lu’ Rozé.

Rupem din pâinea proaspătă şi întingem în tocană. Aici nu se uită nimeni în gura ta să vadă câtă pâine mănânci. Slavă Domnului!

***

Stăm pe pătic şi aşteptăm. E cam răcoare, dar măcar nu plouă. Păticul ăsta e un fel de bancă la poartă. Şi uite că vine, cu eternul lui prieten Bursuc. Cu geaca albastră cu roşu, puţin roasă de vreme şi de spălat de mână. Cu mersu-i crăcănat de bărbat. Şi cum privesc spre el, simt că mi-e drag, aşa de drag că toate celelalte lucruri pălesc. Se apleacă să mă pupe.

– Hai, bă, iar vă pupaţi?! comentează Bursuc, care uneori e Boris, pentru că seamănă cu motanul din „Floarea cu Şapte Culori” când i se lăţeşte zâmbetul.

Mă ia de mână strâns şi mergem spre biserică. Uau! Cum sună asta, să mergi spre biserică. Cu el! Cred că sunt pierdută şi pentru o clipă îmi trece prin cap că nu e bine ca el să vadă asta.

La biserică s-a strâns deja lume, babele înăuntru şi restu’ lumii afară la foc. În fiecare an se găseşte un întreprinzător să aducă şi băutură. Ne întâlnim cu prieteni, verişori, bifăm puţin evenimentul şi fiecare se retrage mai la întuneric. E singura dată din an când te poţi giugiuli lângă biserică fără să-ţi fie frică. Şi singura dată când poţi să stai până la 5 dimineaţa, chipurile, să iei Paşte.

Spre dimineaţă ne înghesuim cu toţii în biserică. Miroase a transpiraţie, a lumânări şi a pâine cu vin. În urmă cu câteva minute mă lăsasem strivită şi pipăită de un băiat. Pipăit şi giugiulit, asta era deocamdată şi era suficient. O văd pe mamaie că dă din cap nemulţumită; vrea să spună că nu m-a văzut în biserică până atunci. Eu am obrajii încinşi, puţin de ruşine, de excitare şi de tinereţe. Luăm bucata de pâine cu vin şi plecăm spre casă. Ajungem acasă şi ne prăbuşim obosite în pat. Afară e încă întuneric, iar înainte de a stinge lumina, mă uit încă o dată la icoana din cameră. Are un fir de salcie înfăşurat la unul din colţuri, de la Florii. Mormăi în gând o rugăciune, dar nu apuc să o termin că adorm.

***

– Irino, haida!

Deschid un ochi, mă ridic în cot, să văd peste Rozé. Mamaie se uită pe geamul nostru, cu mâinile făcute căuş. Nu se vede în cameră din cauza soarelui de afară. Îi strig că venim. A băgat deja friptura de miel în cuptorul de la sobă, miroase până la noi. Cred că bucureştenii nici nu s-au trezit, dar ea vrea să-i întâmpinăm noi. Mă întind puţin. Mă uit la ceas, am dormit cam 6 ore. Mă duc la baie şi stau puţin pe gânduri dacă să mă spăl pe faţă şi pe dinţi. Decid să mă spăl.

– Hristos a-nviat!

– Adevărat a-nviat! îmi răspunde mamaie.

E o zi superbă de aprilie, nucul nici nu a apucat să facă florile alea hidoase care arată ca nişte omizi.

– Vezi că e cana pe buduroi! Te-ai spălat?

– Nu m-am spălat, bre! mint. Mă duc spre puţ, şi pe marginea lui, adică pe buduroi, e cana verde smălţuită în care e apă şi un ou înroşit. Mă spăl aşa superficial, iau iar Paşte (de unde şi dilema cu spălatul pe dinţi).

Iese şi Rozé, îmi zâmbeşte complice şi face şi ea ritualul de spălare. Pe aragaz deja sunt aşezate cele două ciorbe tradiţionale de Paşte, una de miel şi una de cocoş. Mamaie le-a pregătit de ieri, acum le pune borş şi leuştean.

Tragem masa mare afară şi începem să o pregătim. Nu putem să vorbim nimic despre noaptea trecută, pentru că nu ne dorim să audă mamaie.

Nouă nu ne trebuia decât ceasul, ştiam ce aveam de făcut. Trebuia să plecăm împreună şi să ne întoarcem împreună. Acum fiecare rememora seara, sărutări nesfârşite când timpul se dilată, respiraţia lui pe pielea ta. Cum te agăţi stângaci de gâtul lui, sau îl cuprinzi de mijloc şi speri să nu-ţi dea drumul niciodată.

Gata, prima maşină apare la poartă. E mama cu tata şi Kati. Tata are o Dacie 1310, galbenă, e cea mai răsărită maşină a familiei de până acum.

– Hristos a-nviat!

– Adevărat a-nviat!

Ne pupăm din nou. Cu mama, tata nu are manifestări de afecţiune în public. Îi simt parfumul fin, de mamă. Oamenii care veneau de la Bucureşti miroseau mereu frumos. Noi nu ne dăm seama că oricât ne-am spăla şi parfuma, îţi intră în piele mirosul de fum, de mâncare, de casă bătrânească. Apoi vin pe rând părinţii Rozéi şi fratele mamei cu soţia lui şi cei doi băieţi. Mai aducem o masă din casă, le lipim, aducem şi toate scaunele din casă.

Nu ştiu care e agitaţia cu masa asta. Punem pe masă brânză, ceapă verde, ouă într-un coşuleţ special, drob cald. Totul trebuie să fie perfect. Dar piesa de rezistenţă e ciorba. Eu cu ciorba nu mă omor, dar mănânc de dragul mamaiei. E singura dată din an când mănânc miel. Dacă aş putea, aş face o poză acestei mese, şi oamenilor din jurul ei. Suntem toţi! Mama care mănâncă delicat, dar savurează fiecare îmbucătură. Tatăl Rozéi vorbeşte mult şi repezit, povesteşte ceva despre un popă. Rozé îmi zâmbeşte de peste masă, se bucură şi ea de reuniune. Unchiu-meu face nelipsitele glume cu mine copil: Mai ştii, fa, când erai mică şi curgeau băşinile la curu’ tău?! He, he! tot el râde satisfăcut. Şi mamaie în dreapta mea, în capul mesei, puţin obosită, dar mulţumită că toată lumea are tot ce trebuie. În farfuria ei tronează capul de miel, fiert în ciorbă. Aş vrea să fac o glumă, dar nimeni nu sesizează ridicolul situaţiei, cu ochii mielului privind nedefinit din farfuria ei.

Gata, masa s-a terminat, se retrage care pe unde, până la friptura care o să ne reunească pe toţi. Rozé şi cu mine ne luăm un desert şi un pahar de Pepsi şi ne retragem în casă. Ne-am culca şi noi, dar nu ne lasă entuziasmul serii precedente. Suntem fericite.

Spre seară ne pregătim de discotecă. Asta e singura distracţie din sat, coincide cu căminul cultural, dar nu are nicio legătură cu cultura.

Şi bineînţeles că el nu a venit. L-am văzut o dată prin discotecă, apoi a dispărut. Mai face asta, şi eu nu pot să mă supăr, nu am dreptul să zic nimic. Nu mi-a promis nimic. Acum stau pe trepte în uşa colidorului. Ploaia se prelinge pe boltă, apoi pe tulpinile de viţă de vie. Îmi vine să plâng. Cred că o să plâng acasă, în baie, să nu mă audă nimeni. Faţa mea are capacitatea de a masca o oră de plâns. Spun la revedere, mă urc în maşina alor mei, Rozé merge cu părinţii ei. Şi asta e, o săptămână de nelinişte.

***

Acum înapoi la şcoală. Şcoala e un chin, deşi eu învăţ. E trecerea molcomă a minutelor nesfârşite. 7 ore în fiecare zi, cu o pauză mare de 10, şi restul de cinci minute. E aproape inuman. Mă bucur când mai prind o oră lejeră, ca ora de română, să-mi las mintea să zburde, sau să desenez inimioare pe colţul manualului. Mai avem şi orele de engleză cu profesori nativi; alea sunt mai drăguţe. Uneori ne puneau să cântăm Oasis, American Pie, depinde de unde veneau profesorii.

Mă apucasem la un moment dat să citesc tot ce găseam la biblioteca liceului, scris de Thomas Hardy. Asta îmi menţinea o stare sufletească sumbră. Umblam pe holurile liceului cu o mină preocupată, nu lăsam nimic să se lipească de mine. Aveam câteva prietene, dar eu nu pierdeam timpul după ore pe la vreo cafenea.

Acasă era şi mai trist, aşteptam sfârşitul de săptămână, încercam să-mi umplu timpul cu tot felul de activităţi casnice. Îmi zisese mama la plecare să am grijă de familie şi eu chiar o luasem în serios. Ştiam să încropesc mâncare, altceva decât cartofi prăjiţi. Puneam la spălat, călcam rufe. Recunosc că îi călcam şi cămăşile lu’ tata pe bani. Cred că nu voia să abuzeze, şi era reciproc avantajos. Eu aveam  nevoie mereu de bani pentru rată, pentru weekend, pentru Pepsi. O existenţă relativ monotonă. Nici nu ştiu când ajunsesem să adopt toate treburile casnice, uitasem de tot de mine.

Când eram mai mică, obişnuiam să mă închid în cameră şi să ascult pe repeat balade rock. Sau topul de la radio Contact. Am un pat în cameră, ca un pat de copii. E o cameră mică, de bloc comunist, pe o parte a camerei e patul meu, de cealaltă patul lui Kati. Un dulap, un raft pentru cărţi şi masa pe care stă o combină Sony cu două boxe. Combina e cel mai de preţ bun al nostru. Are afişaj electronic la frecvenţele radio. Pereţii sunt acoperiţi de un tapet cu trandafiri roz mărunţi. Se vede că tata îşi pierduse răbdarea la un moment dat, că nu e aliniat peste tot. Stau în patul meu şi întind mâna spre posterul cu Backstreet Boys. Lângă el e un altul cu Take That. Toată uşa e tapetată cu imagini decupate din reviste de Kati, ea e artista.

Asta e viaţa mea de la Bucureşti. Stau în patul meu de copil cu faţa în sus şi lacrimi se preling pe obraji. Nici nu ştiu de ce plâng. Că nu mă iubeşte nimeni, că mă simt singură, că e viaţa nedreaptă. Ok, nu a venit, şi?! Mă cert singură, mă cert acum, ca să nu plâng de faţă cu el. Gata, mă adun şi merg la bucătărie.

***

Şi iar e sâmbătă. Mă organizez repede, că doar aştept de 4 zile să mă întorc.

– Neică, ce faci?! Mai stai şi tu acasă!

Ăsta e tata. Nici nu ştiu ce vrea de la mine, că doar nu vrea să ieşim în parc împreună. Când eram mai mică îl însoţeam în plimbările zilnice prin cartier, dar acum nu se mai pune problema. Ştie şi el ce mă atrage la ţară şi probabil asta îl îngrijorează. Ies pe uşă la 11:30, că până la autogară sunt 2 staţii. Chiar dacă merg pe jos, tot trebuie să mă grăbesc. Uite-o şi pe Rozé, mă aşteaptă în faţa blocului:
– Iar ai întârziat!

– Mă luase tata la întrebări, l-a găsit acu’ grija. Mai lipsea să mă întrebe dacă mi-am făcut temele. Tu ce faci?

– Mi-a dat şi mie bani la plecare, că am zis că nu mai am deodorant. Mâine tre’ să fac nu ştiu ce prin casă, că altfel nu mă lăsau să plec. Parcă e totul o discotecă la ţară!

– Ştii că eu mă simt vinovată de fiecare dată când pare că mă distrez, completez şi eu.

În drumul spre autogară ne oprim să luăm un deodorant de la numeroasele buticuri. Fa IceTea. Ăsta e preferatul nostru, ne îmbrăcăm într-un nor de deodorant de fiecare dată când plecăm spre discotecă.

Ajungem spre ora unu la ţară, o luăm pe drumul cunoscut. Ce s-a schimbat peisajul într-o săptămână! Toţi copacii sunt aproape înfrunziţi, lalelele au început să se deschidă pe lângă alei. Am trece pe la Rica, verişoara mea, dar cred că mamaie a pus masa. Rica stă în valea bisericii, e în drumul nostru spre casă. E iubita unui băiat din sat, şi ca şi noi, şi-a schimbat priorităţile datorită lui. Până să ne preocupe pupatul la ceas de seară pe păticul din faţa curţii, aici era anturajul nostru. Ne strângem de ziua ei, a lu’ vără-miu, a noastră, sau ieşeam la centru la un Pepsi. Vără-miu mersese cu noi la discotecă prima dată.

Dar acum ne grăbim! Ultima bucată de drum. Văd banca ruptă pe care stăm noi doi şi mi se strânge stomacul la amintirea săptămânii trecute. Apăs clanţa porţii şi cum intru în curte simt că am ajuns acasă. Iese şi mamaie să vadă cine a venit. De parcă nu ar şti! Uneori am impresia că ar prefera să nu mai vin doar pentru că ştie că mă văd cu el. S-a găsit un vecin drăguţ să o informeze. Îi e frică să nu mă mărit, iar la ţară înseamnă să te duci la el acasă şi gata. Şi mie mi-e frică că o să mă părăsească, simt că nu pot să trăiesc fără el.

– Săru’-mâna, mamaie!

– Bine aţi venit!

Nu ne pupăm, nu nimic, asta e tot. Mămăliga e pe foc. Şi nişte cartofi sfârâie în tuci. Trecem prin antreul îngust, mă uit prin ochiul de geam din obişnuiţă. E acoperit cu o chestie croşetată de mamaie. Intru în cameră, apoi pe colidor. Deschid uşa de la colidor larg, să intre aerul. Trag perdeaua în dreptul ei să nu intre muştele, că e destul de cald, ne apropiem de mai. La noi în cameră e un miros de mucegai amestecat cu deodorant. Arunc ghiozdanul pe pat şi mă schimb. Să culeg nişte flori să le pun în casă. Stau aşa pe marginea patului, cu pantalonii jumate îmbrăcaţi şi mă gândesc. Mă gândesc că tot aştept mereu să treacă timpul, şi cândva o să-mi pară rău că nu l-am oprit. Locul ăsta care mi-a fost prima casă şi acum a doua, nu mai pare ospitalier. Toată lumea se uită strâmb că mergem la discotecă. A trebuit să-i cer voie mamei să am şi eu un prieten. Am 17 ani! Am fost mereu fată cuminte, orice ar însemna asta. Eram prea cuminte uneori.

Acum un an băusem nişte vişinată cu Rozé, nu multă, dar era pe stomacul gol. Ne-am ameţit puţin şi Rozé mi-a reproşat că mi-e frică de mamaie. De fapt, ar fi zis că mi-e frică de orice. Şi nu era departe de adevăr. De parcă eu nu ştiam ce fac fetele care nu sunt cuminţi. Dau bacul când sunt însărcinate, în cel mai bun caz. Dar eu nu dădusem nimănui de gândit, până anul ăsta. Şi eram tot cuminte, eram tot eu. Nu putea să mă judece nimeni mai aspru decât o făceam singură.

Rozé se enerva uneori că eram aşa reticentă la orice. Ea începuse să fumeze la liceu şi deja devenise obicei. Nu simţea nevoia să fumeze şi acasă, şi cum miroseam din discotecă a ţigări, nu sesizase nimeni. De tac-su’ mi-era şi mie frică. Era un om bun la suflet, dar nu ar fi suportat asta.

Stăm la masa de sub nuc toate trei şi mâncăm în linişte. Mămăligă cu brânză, ou fiert în tuciul de mămăligă (înainte de terci), cartofi prăjiţi şi usturoi verde. Noi nu mâncăm usturoi că ştim că urmează să ne pupăm. Ştie şi mamaie.

– Auzi, fa?! Al cui e băiatu’ ăla care te aduce acasă?

– Nu ştiu mamaie, nu l-am întrebat şi nici nu mi-a spus.

Îmi face un semn din ochi să merg să fac o cafea. Îi place cafeaua făcută de mine pentru că folosesc suficientă cafea, nu ca ea. Deşi îşi permitea acum, prefera să facă economie, iar cafeaua ei era de cele mai multe ori diluată.

***

Stăm pe banca din curtea discotecii. Rozé fumează o ţigară. Nimeni nu stă pe bancă, numai pe spătarul ei. Pe mine mă încearcă nişte lacrimi, de-aia am ieşit. Rozé nu e aşa sensibilă, sau încearcă să nu pară. Îl văd cu colţul ochiului că intră pe poartă. Mă vede şi el şi se îndreaptă spre noi. Rozé se dă jos de pe bancă, să plece. Ca de obicei, se apleacă să mă pupe. Eu întorc faţa şi sărutul ajunge pe obraz.

– S-a întâmplat ceva?

– Nu ştiu. Spune-mi tu!

– Păi nu ştiu.

– Săptămâna trecută unde ai dispărut?! Nu e nicio problemă, dar să ştiu cum stăm. Că poate mă duce şi pe mine altcineva acasă, dacă tu ai altă treabă.

– De ce? Cine s-a oferit?

Acu’ avea chef să ştie dacă îndrăznea cineva să se dea la mine.

– Nici nu contează, dar atâta timp cât tu dispari, nu văd de ce nu ar fi OK.

– M-a rugat Marius să-l duc la Poienari, şi am rămas acolo. Ştii şi tu cum face dacă bea.

– Ştiu, dar poate nu mă interesează. Şi nu înţeleg de ce eşti mereu şoferul desemnat. Eu acum ce să înţeleg, că te-ai topit de dorul meu?

– Am stat sâmbătă cu tine.

– O spui de parcă e o obligaţie, parcă ţie nici nu ţi-a plăcut. Mă duc înăuntru.

Ştiu şi eu că se poate să nu mă oprească, dar orgoliul mă obligă să încerc. De fapt nici nu schiţasem un gest.

El îşi propteşte un genunchi în bancă, între picioarele mele. Se apropie de mine şi forţează un sărut, până cedez şi eu. Nu am alte argumente şi îmi dau voie să mă abandonez. Rămânem pe bancă până vin Bursuc şi Rozé după noi.

E iarăşi bine!

***

23 Mai 1998

Ieri a fost ziua mea. A fost frumos şi la Bucureşti, am primit de la mama o pereche de pantaloni şi bani de la tata. Mi-am luat şi eu o bluză de banii ăia şi de rest o cremă de whiskey şi bomboane cu lichior. Bomboanele astea sunt de fapt nişte bombe, ciocolată de calitate slabă care are în interior un înveliş de zahăr şi lichior. Pe astea le păstrăm pentru la ţară. Acum suntem iar în rată, ca de obicei. Mai e puţin şi se termină şcoala. Suntem cam îngrijorate că va trebui să ne despărţim vreo două săptămâni. Rozé merge cu ai ei în Moldova, la bunici şi eu la mamaie. Ne-am promis deja că o să ne facem un jurnal, să nu ratăm niciun eveniment. Eu ştiu că trebuie să merg la mama în vizită, Kati a fost deja. Nici nu vreau să mă gândesc. Zici că sunt nebună, pun în balanţă o vacanţă de 3 săptămâni la Paris cu mersul la ţară. Dar mai e până atunci! Azi e încă ziua mea!

Stăm în cameră cu cutia de bomboane începută. Am servit-o şi pe mamaie, de crema de whiskey nu i-am spus. Mi se pare oricum o plăcere atât de nevinovată. Am pregătit pe pat hainele noi să le iau la discotecă. Pantaloni albaştri cu dungi, mulaţi, de la Paris. Şi bluza pe care mi-am luat-o eu, formată dintr-un maieu negru peste care se pune un tricou dintr-un material sintetic. Sunt cam strâmte, şi am decis că merg şi fără sutien. Mă simt aşa dezbrăcată fără sutien, de fapt dezmăţată, ştiind că va ajunge mai uşor la sâni. Am părul scurt, proaspăt spălat şi îmi fac câteva şuviţe cu o chestie pe care am luat-o special. E ca un rimel auriu pentru şuviţe. Ne învăluim într-un nor de Fa IceTea şi plecăm.

La discotecă ne întâlnim cu toată gaşca de veri şi verişoare, care nu prea au habar de ziua mea. Mergem la barul de lângă discotecă şi fac cinste cu Garrone, că e cel mai bun lucru de acolo după vodka de orice fel. Nici nu-mi trebuia să beau prea mult, 2 degete de Garrone. Nu am stat mult în bar, că la ţară nu intră fetele în bar, eram ca o atracţie turistică însoţite sau nu. Ne aşezăm în curte pe o bancă, barul este lipit de discotecă. Şi iată-l şi pe iubitul meu cu o pungă de cadouri în mână. Toată lumea dispare din jurul meu, să ne lase singuri. În pungă e un urs de pluş. Mă topesc toată, sunt ameţită de băutură, de emoţie. Sunt îndrăgostită, sunt fericită! O să-i zic Alexuţ ursului.

***

Cu greu se termină şi clasa a 10-a. Ne foim cu toţii în bănci, aşteptând ca diriga să termine discursul ei de final de an. Concluzia anului şcolar 1997/1998: suntem nişte adolescenţi răsfăţaţi, nerecunoscători, care nu au chef să înveţe. Mă rog! Eu sunt cu gândul aiurea, la vară, la vacanţă.

Mă despart de colegi, de unii mai cordial, de alţii cum o fi. Fetele o iau către o sală de Internet, eu nu am niciun chef. Nici nu prea ştiu ce fac acolo, decât că stau pe chat cu băieţi din alte ţări. Merg pe strada Olari către staţia de troleu. E o zi superbă, miroase a tei. Am un sentiment de uşurare că s-a terminat şcoala; uneori strada asta Olari mi se pare foarte lungă, deşi nu e. Aş merge pe jos mai mult, fac destul de des asta, mai ales când ieşim pe lumină de la şcoală. Merg pe jos până la Rosetti şi de acolo iau troleul sau 336.

***

Mi-am făcut un bagaj consistent, ca de vară, şi sunt pregătită de stat la ţară. Vorba vine, că deocamdată Rozé e plecată la bunicii ei, şi va trebui să stau singură vreo 2 săptămâni. Zilele când am mers la discotecă, m-am văzut cu el, au trecut mai repede.

I-am promis Rozéi că o să scriu într-un caiet tot ce se întâmplă, ca să nu simtă că a pierdut ceva. E trist când trebuie să sting lumina şi să stau câteva secunde în întuneric total până mi se obişnuiesc ochii. Mi-e frică de întuneric, dar am noroc că sunt mereu obosită şi adorm imediat. Duminică dimineaţa o văd pe mamaie că se uită la mine prin geamul de la cameră. La camera mea nu există geam care să dea direct afară. E casă stil vagon, şi geamul de la cameră dă în colidor. Am dormit prea mult cred. E duminică totuşi.

El e ocupat zilele astea cu Bac-ul, deşi preocupat nu pare, doar ocupat. E elev la un liceu din Ciorogârla, una din cele două opţiuni valabile pentru copiii din sat. Există grădiniţă în centru şi şcoală cu clasele I-VIII, dar educaţia e ultima pe lista de priorităţi a tinerei generaţii. Aşa cum suntem acum, pare că nu ne despart diferenţe culturale majore. Da, avem prieteni care au ales să se oprească la clasa a-VIII-a, cu nivelul de instruire. Dar majoritatea sunt la liceu, şi nu au prins încă gustul pentru banii câştigaţi oricum dar nu uşor. Meseria de bază în sat e lucrător în construcţii, începi de jos şi speri să evoluezi la cel mult şef de echipă. Atât! Prefer să nu mă gândesc la asta prea des, dar nu prea am cum. Nu am cum să nu observ dubele de muncitori parcate în şir la piaţa Gorjului. Şi acum pare amuzant când ies din barul de la discotecă bine afumaţi şi se împing pe muzica de la Prodigy. Şi îmi dau seama că iar sunt prea serioasă. Mă ridic din pat.

Săptămâna de lucru începe trist la ţară. Bărbaţii pleacă dimineaţa la lucru pe şantier, cam de pe la 5 dimineaţa. În afară de agitaţia din gospodărie, totul e prea… domestic. Zi de zi acelaşi lucru, parcă era şi o melodie de la BUG Mafia… Aş scoate casetofonul pe scările de la colidor dar fără Rozé parcă nu am vlagă. Oricum mamaie urăşte muzica pe care o ascultăm noi, mai ales Prodigy.

Să mănânc ceva, dar nu prea am ce. Mamaie mănâncă ouă în aproape fiecare dimineaţă, mai puţin când e post. Iau şi eu o felie de pâine cu brânză şi castravete, singura legumă din grădină care poate fi consumată. Mătur curtea, întâi aleea care vine dinspre poartă şi apoi în faţa bucătăriei. Spăl vasele şi apoi îmi găseşte mamaie ceva de lucru prin curte. Să culegem cireşul şi să facem dulceaţă. Cică mâine mergem la sapă. Când e Rozé aici mă simt mai bine, acum pare că nu ştiu ce naiba fac.

Ce caut eu aici? Nu sunt făcută să trăiesc în ritmul ăsta. Lucrez în linişte cu gândul aiurea. La prânz mâncăm ciorba pe care a făcut-o în weekend: ciorbă de găină cu mămăligă. Mamaie se odihneşte mereu la prânz, iar pentru mine e o ocazie să scriu în caietul pentru Rozé. E o ocazie să rememorez serile trecute pentru a nu ştiu câta oară. Seara nu pot să citesc prea mult, că e tensiunea scăzută la curent şi singurul bec din cameră e cam chior. E atâta linişte, că mă rog să latre un câine. Pun cartea jos, şi mă uit la icoana de pe peretele estic. S-a uscat ramura de salcie de la Florii. Spun şi eu rugăciunile în gând: Tatăl nostru, Înger, îngeraşul meu, Împărate ceresc şi una pentru părinţi. Mai trag de timp, pentru că nu vreau să sting lumina. O sting, mă întorc în pat şi adorm instant.

A doua zi la cinci o aud pe mamaie cum îmi bate în geam. Mă ridic pe marginea patului, şi simt că o să vomit de oboseală. Mamaie a făcut micul dejun, iar ouă ochiuri. Trebuie să le mănânc, că altceva nu mai văd până la prânz. Îmi pun un sutien de la costumul de baie pe sub maieu, că aş vrea să mă bronzez puţin. Ne pornim spre locul cultivat cu porumb, e undeva la capul satului, aproape de unul din canalele de irigaţii rămase acum în paragină. Până ajungem acolo se face deja cald, eu mă dezbrac să mă prindă soarele. Lăsăm apa la umbră la capul locului şi dăm cu sapa. Era bună expresia aia cu sapa şi mapa, doar că în cazul meu se aplică selectiv.

Din când în când mamaie îmi atrage atenţia că sunt neglijentă. Am o sapă tocită de vreme, pe care mamaie a ascuţit-o ieri. Firul de porumb e crud şi dacă dau aproape de rădăcină, se retează imediat. Nu am nici dexteritate, nici nu sunt prea rapidă. Se face şi mai cald, mamaie mă trimite după apă. Alerg pe rândul de porumb, frunzele mă taie pe umerii goi, şi pe braţe. Alerg pentru că mi-e frică să nu dau peste vreo lăcustă. Ne întoarcem pe alte rânduri şi ne târâm spre casă. Mă spăl pe mâini şi pe faţă la chiuveta amenajată afară, pe picioare direct cu apă din puţ, mănânc câţiva cartofi şi cad lată în patul din camera de la drum. Nu-mi place acolo, că uneori furnicile îşi fac drum prin crăpături. Pe jos e pământ şi o duşumea, e singura cameră din casă cu duşumea, şi furnicile au drum pe perete, pe marginea patului şi se pierd în şir indian pe lângă tâmplăria ferestrei. Pun un cearceaf să nu înţepe velinţa şi dorm un somn bolnăvicios. Mă trezeşte mamaie şi o luăm de la capăt. Am febră musculară de la munca de dimineaţă, dar aşa e la fiecare început de vară. Umerii mă ustură uşor. Mă uit la palme, doar o bătătură. Secretul e să nu strângi sapa prea tare şi să nu o ridici prea mult de la pământ, să nu faci eforturi inutile.

Greu a trecut săptămâna. Parcă sunt altă fiinţă. Pistruii mi s-au accentuat, braţele sunt bronzate, şi picioarele la fel, după urmele papucilor şi ale pantalonilor scurţi. Dar umerii-mi sunt carne vie, îmi vine să plâng când mă uit în oglindă. Nu am avut cremă, iaurt nici atât, şi zilele de sapă mi-au lăsat urme adânci în piele. Poate găsesc un lapte Doina la Computer, adică la magazinul sătesc. O anunţ pe mamaie că merg până în centru, nu am ieşit nicăieri toată săptămâna. E vineri şi merit un Pepsi. Fac un duş, şi plec cu părul ud. Duşul e aproape inutil, uliţa e neasfaltată şi fiecare maşină care trece ridică un nor de praf. La Computer mă întâlnesc cu văru’ Cristi şi prietenii din gaşca veche. Nu prea mai vorbim de când umblu cu el. Stau cu ei, încerc să mă prefac că nu-mi pasă dacă apare şi el acolo. Nu am găsit lapte Doina, doar o cremă Farmec de mâini. Cristi o frământă tot timpul cât stăm acolo, şi capată un strat gri de la mâinile lui. Nu e murdar pe mâini, dar vine de pe şantier, şi cred că niciodată nu te poţi spăla prea bine de praful de acolo.

Sâmbăta se anunţă ocupată, vin bucureştenii. Mătur curtea ca de obicei, fac puţină ordine în bucătărie. Scutur aşternuturile de la mine şi de la mamaie, le las puţin pe sârmă, apoi fac paturile cât pot de bine. Niciodată nu pare suficient de bine! Mamaie face mâncare, ciorbă şi tocăniţă de pui. Ăsta e meniul de vară. Îi zic că merg să citesc ceva. Îmi aruncă o privire care tre’ să însemne „Eşti sigură că nu ai uitat ceva?”. Ignor şi privirea şi reproşul nerostit că mă retrag în casă. Nu apuc să stau mult, că apare tata. A adus şi ceva bun, slavă Domnului. Ciocolată şi Pepsi. Suficient.

La scurt timp apare şi unchiu’, Nicu, cu toată familia. Mă anunţă scurt că Radu, băiatul cel mare o să rămână cu mine la ţară. Îşi cară în casă toate chestiile pe care le-a adus pentru el, inclusiv un computer. Uau! Două genţi mari cu haine, umple frigiderul cu mezeluri. Face tot felul de schimbări prin camera de la drum, îmi zice că în camera mea miroase urât. Miroase a mucegai, pe jos e doar pământ acoperit de mine cu ziare curate primăvara şi toamna, un strat de preşuri şi un covor gros. Mie nu-mi pasă sau m-am obişnuit. În aproximativ 10 minute distruge toată ordinea pe care o păstram eu. Mâncăm toţi sub nuc, eu spăl vasele şi încerc să nu mă dau de gol că abia aştept seara. Nicu rămâne până a doua zi, ca să se acomodeze copilul. Pentru câteva momente am uitat că nu am cu ce să mă îmbrac, că pielea de pe umeri a început să se desprindă şi arată cam scârbos. Oricum sunt eu cam nesigură pe aspectul meu exterior, lucru pe care îl maschez cu succes purtând blugi incredibil de strâmţi şi bluze cu vedere la buric. Nu am încotro decât să iau singura bluză care maschează umerii, şi care e sintetică. Tot aia care se poartă cu maieul fără sutien.

Mă ustură umerii, am încercat să dau cu crema Farmec, dar nu fac decât să lipesc pielea la loc pentru puţin timp. În fine, ies pe poartă parfumată şi cât de cât încrezătoare că va fi o seară reuşită. Rica mă aşteaptă în valea bisericii să mergem împreună o bucată de drum, până se întâlneşte cu iubitul ei.

La discotecă îmi iau locul pe spătarul uneia din bănci şi aştept. Nu am chef de dans, simt oricum cusăturile bluzei frecându-mi-se de piele. Şi uite-l că vine. Direct spre mine şi e singur. De obicei e înconjurat de prieteni şi se întrec către mesele de la bar. Are tricoul lui bun, cu o pisicuţă care zice ceva şi blugii Little Big, probabil unica lui pereche. Se apleacă să mă pupe, stă puţin pe gânduri şi mă invită la o plimbare. Rămân puţin încurcată, eu nu sunt spontană. Accept! Mă ia de mână şi ieşim pe poarta discotecii. El mă conduce, şi ne oprim lângă o motocicletă, habar nu am de care, că nu mă pricep. Fără cască, fără nimic. Ezit din nou. El se urcă, şi mă invită şi pe mine, că e mai uşor să mă ţin de el când urc. Nu e rău. Întâi îmi pun mâinile în jurul lui, şi pornim. E o senzaţie unică, parcă de zbor, de libertate, amestecată cu teamă. Am încredere în el, îl las să mă ducă unde şi-a propus. Nu mergem mult, e o noapte senină, cu juma de lună. Încep să recunosc locurile, cred că familia lui stă pe aproape. E un alt capăt al satului, unde eu nu ajung niciodată. Cred că aici mă aducea mamaie pe vremea colectivului. Am aşa nişte frânturi de amintire cu o apă curgătoare, o gârlă.

Opreşte destul de aproape de mal, că se aude apa. În depărtare se vede o pădure. Se întoarce spre mine şi mă sărută. Şi mă sărută, iar şi iar! Mă sprijin de motor, şi încerc să-mi golesc mintea. Mâinile lui caută pe sub bluza mea. Îl opresc şi îi zic că nu vreau să-mi vadă umerii arşi. Dar el vrea! Îmi dă jos bluza, şi mă sărută blând. Curând rămân şi fără maieu şi îmi vine să mă acopăr cu ceva, parcă sunt prea goală în mijlocul câmpului. Îmi şopteşte la ureche că mă doreşte mult. Asta e o premieră, ştiu că o spune ca să mă convingă. Brusc revin cu picioarele pe pământ. Deschid ochii şi văd cerul plin de stele, mă apucă panica. Nu mai vreau să fiu aici. E prea mult, prea repede! Ce urmează, să ne întindem pe jos? Mintea mea nu poate să cuprindă asta, cel puţin nu acum.

– Gata, te rog! Hai să ne oprim!

– De ce?

– Pentru că mi-e frică! Nu de tine. Mi-e frică de cer şi de ce urmează să se întâmple. Corpul meu pare pregătit, dar mintea nu.

Îmi vine să plâng şi încep să plâng necontrolat. Stau în faţa lui, goală până la mijloc şi mă scutur de plâns.

– Că nu ştiu ce facem după, că nu pot să am încredere deplină în tine! Că nici nu ştiu dacă mă iubeşti, şi mi-e ruşine să te întreb. Crezi că mi-e gândul la măritiş, dacă te întreb de planuri de viitor. Nu ştiu ce vrei să faci cu viaţa ta, nici nu te prea cunosc. Simt doar că mă faci să nu pot să respir, să gândesc! Şi nu pot acum!

Îmi curge nasul şi nu am şerveţel. El scoate din buzunar un pachet şi mă întorc cu spatele să-mi suflu nasul. Îmi iau maieul pe mine, stând aşa cu spatele, şi apoi bluza. Apoi nu ştiu ce să fac cu mâinile, nu ştiu cum o să ajung acasă, dacă el mai are chef să mă ducă. Stă stingher, pare că îi e frică să mă atingă, parcă sunt ciumată. În cele din urmă, mă cuprinde cu braţele şi stăm aşa nemişcaţi, ascultând apa care clipoceşte. Mă duce acasă, stăm la locul cunoscut, dar nu se mai întâmplă nimic. Toate gesturile devin nefireşti. În faţa porţii, se uită la mine şi mă întreabă dacă vin a doua zi la discotecă. Mă uit la el şi îl întreb dacă ştie că eu stau la ţară toată vacanţa, chiar dacă nu se oboseşte să vină să mă vadă în timpul săptămânii. Ignoră întrebarea şi insistă până îi răspund că da, vin şi mâine. 

Intru în curte şi îmi vine să plâng iar. Am un sentiment acut că asta a fost ultima dată când îl văd. Unde să mă duc să plâng? Nici la baie nu pot să merg că mă aude mamaie. Mă duc la buda din grădină, fac pipi, suflu nasul din nou şi plec cât mai repede, că e ciudat să umblu singură. În casă, mă strecor în camera mea şi rămân aşa pe întuneric. Nu mi-e frică, sforăie Nicu de zici că e cu mine în cameră. Asta a fost! Nu am putut! Mă dezbrac şi simt cum îmi ard obrajii şi tot corpul mă doare de la încordarea la care a fost supus.

A doua zi, el nu vine. Mă conduce acasă văru’ Cristi, mergem tăcuţi, mă bucur că nu mă întreabă nimic. Îl găsesc în pat pe Radu, doarme somn de copil fără griji. Gândul la ziua de luni mă face să mă întreb ce caut acolo. Ce treabă am eu cu copilul care doarme, cu lucrările agricole? Adorm imediat.

***

Se pare că nu e aşa rău cu Răducu, în afară de faptul că îmi tot spune că am nasul mare, ca tata. Ce să-i faci, aşa sunt copiii, simt nevoia să spună lucruri evidente. Şi eu am o problemă cu nasul meu, e prea mare, deşi pare în armonie cu restul feţei. Acum măcar am cu cine să împart micul dejun, de fapt mai mult pregătesc decât mănânc. Avem sandwich-maker, şi brânză topită şi muşchi file. Să se simtă Radu bine, să vrea să stea. Îmi place, e un suflet bătrân ca mine. Vorbeşte câte în lună şi-n stele la propriu, mă întreabă de OZN-uri. Nu ştiu cum m-a găsit pe mine, care mi-e frică şi de umbra mea. Îmi ocupă şi mintea şi timpul.

Pun masa pentru noi doi, mamaie mănâncă la 5 când se trezeşte. Spăl vasele, dau cu mătura, pregătesc prânzul, spăl vasele şi tot aşa. Radu are o slăbiciune pentru cartofi prăjiţi cărora le zice cartofi uscaţi. Mă rog, cui nu-i plac cartofii prăjiţi?! A adus Nicu şi cartofi, că mamaie ar fi în stare să ne dea d-ăia de anul trecut din pivniţă. Seara îi fac duş lui Radu, şi ne pregătim de culcare. Pe întuneric îl aud cum zice: „No, it’s just my imagination!”. Încerc să-l îmbărbătez, să-i zic că nu sunt extratereştri. Adormim amândoi.

***

Parcă Rozé a zis că vine azi, cu rata. M-aş duce să o aştept, dar nu mă lasă mamaie, că: Ce, ea nu ştie drumul?! Caietele sunt pregătite, numai să se facă ora 1 mai repede. Mă tot uit către poartă. Şi uite-o că vine! Ne petrecem toată ziua împreună, o pun la curent că Răducu o să se culce în cameră cu mamaie, şi la noapte o să povestim tot. O să fie bine, Rozé e aici! Când te gândeşti că nu am stat decât 10 zile despărţite. Spre seară abia reuşim să stăm puţin nespionate, şi departe de urechea vigilentă a lu’ mamaie. E surprinzător cât de bine aude pentru vârsta ei. Mergem la poartă, pe păticul vecinei. Rozé îmi povesteşte de bunicii ei, de veri şi de ce mai are ea pe acolo. Câteodată mă simt vinovată, am impresia că o ţin lângă mine, la mamaia mea, şi poate şi-ar dori să fie la bunicii ei. Îmi şterg repede gândul ăsta şi mă apuc să-i povestesc. Mă ţin tare, că deja au trecut câteva zile şi am apucat să mă obişnuiesc cu gândul. Dacă ea e aici îmi va fi mai uşor să dau ochii cu toată lumea de la discotecă. Cum stăm noi aşa, pe drum trece în viteză o motocicletă. Îl recunoaştem uşor pe George, colegul lui de liceu, după silueta costelivă. Zic să intrăm în curte că e mai bine, să nu creadă că aşteptăm ceva la poartă. Rămânem pe scări, sunt calde încă, păstrează căldura zilei. Nu trece mult şi auzim din nou motorul. Ne ridicăm să vedem cine trece de data asta. Tot George, dar în spatele lui disting un profil cunoscut. E el! Adică a venit după mine, poate chiar mai e o speranţă!

***

Acum totul decurge mai uşor, mă trezesc cu chef de viaţă. Rozé mă ajută la treburile din curte, de cele mai multe ori face lucruri care mie nu-mi plac, spălam vasele împreună, una spală, una clăteşte. Radu îşi face de lucru cu calculatorul, nu prea iese din curte, zice că oricum nu are ce discuta cu copiii de pe uliţă. Nu prea pot să-l contrazic. Mamaie ne tratează cu răceală, nu are chef de hormonii noştri, tot zice că o să ne întindă cineva printr-un şanţ. Mă cam dor cuvintele ei, nu pot să-i zic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile, sunt tot aceeaşi persoană. Sunt Irina care nu face nefăcute, aş vrea să-i explic, dar nu are rost. Facem ce putem în condiţiile astea. Vine weekend-ul şi cu el şi cel de-al doilea văr. E mai mic şi mai sociabil, iese pe drum, vine plin de ţărână. Primesc indicaţii clare pentru el, că cică e mai firav, face un tratament pentru bronşită. Nici nu am văzut până acum orar de tratament. Va fi responsabilitatea mea, mamaie nu are timp să măsoare mililitri de antibiotic. Mă uit cum sunt instruită, de parcă cineva îmi face o favoare că îmi lasă copilul în custodie. Casa e toată o vraişte, trebuie să strângi în permanenţă. Iar tone de haine, dâre de grăsime pe dulapurile de zestre ale mamei mele. E adevărat că ea nu le va folosi niciodată, dar le-am păstrat frumoase până acum.

Copiilor li se fac toate poftele, iar eu cu Rozé trecem în alt plan. În planul adolescentelor cu ochii după băieţi. Şi stăm aşa spăşite şi ascultăm glume deplasate. Eu le iau mai personal, Rozé nu prea se sinchiseşte. Dar e sâmbătă, Rozé e aici, e seară de discotecă. Când se face seară, facem baie copiilor întâi, eu lui Radu şi ea fratelui lui. Din păcate boilerul e de capacitate mică, şi una din noi va primi apă rece ca gheaţa direct din puţ la clătire. Asta e, nu contează! Ne tragem blugii Little Big, avem amândouă nişte saboţi care ne ridică cu câţiva centimentri, de la cei 150 pe care îi măsurăm. Deh, esenţe tari! Ea şi-a tuns părul într-un bob, eu îl am mai lung puţin şi ondulat. Ne dăm cu binecunoscutul Fa, un strop de luciu de buze şi suntem gata. Nu cred că am reuşit să stăm jos azi mai mult decât am stat la masă, dar pur şi simplu nu simţim oboseala. Aproximativ 5 ore de libertate, avem voie să intrăm în casă cel târziu la 3 dimineaţa.

Pe drumul principal din sat, se strâng tinerii către discotecă. Şoseaua principală nu e asfaltată şi fiecare maşină împrăştie nori de praf. Toţi suntem proaspăt spălaţi şi parfumaţi, şi îi înjurăm pe posesorii de maşini. Deşi ar fi plăcut să te ducă cineva cu maşina la discotecă. Dar cum asta nu s-a întâmplat niciodată, nu prea ai idee ce pierzi. E vară şi e discotecă în aer liber. Muzica se aude de departe. E atât de frumos, e cel mai frumos lucru pe care l-am trăit. Se încasează banii la poarta discotecii, îţi pune o ştampilă pe mână, de parcă nu ne cunoaştem.

Şi dansăm! DJ-ul e vecin cu mamaie, stă la două case de ea. Nu are gusturi rele la muzică şi dacă e în toane bune, pune muzică la cerere. Cum ar fi melodia Break&Enter de la Prodigy. Aş zice că noi ştim să dansăm, de parcă pe Prodigy se poate dansa. E o eliberare de endorfine generată de mişcările ritmice şi de muzica asurzitoare. Curg apele pe noi, e o noapte de vară călduroasă. Îl rog pe Cristi să meargă la bar să ne ia apă. Ne clătim faţa, că oricum nu avem ce machiaj să stricăm.  Apoi Îl văd că se apropie de mine, curajos, mă ia de mână şi încearcă să mă sărute, dar sărutul ajunge în aer. Pot şi eu să joc jocul ăsta. Mă ia de mână şi îl urmez afară din curtea discotecii. Mergem puţin mai departe, că pe băncile din curtea discotecii nu se poate sta de vorbă. Mă rog, nici nu-mi aduc aminte când a vrut el să stăm de vorbă sau să clarificăm ceva. Numai în mintea mea lucrurile trebuie să stea frumos aşezate, pe categorii.

– De ce te fereşti? Ştii că mă enervează când mă aplec să te sărut şi tu mă respingi.

– Eu înţeleg asta, dar cum rămâne cu faptul că şi eu mă simt respinsă?! Ce ai fi vrut? Să zic că e ok să ne-o tragem acolo în mijlocul câmpului! Crezi că aşa îşi imaginează o fată prima dată… de fapt nu cred că îţi pasă suficient, cât să te întrebi ce e în capul meu. Sau poate că te obosesc cu atâtea pretenţii. Tu nu înţelegi că nu am unde să mă duc, aici îmi petrec vacanţa? Şi tu mă ignori!

– Am trecut prin faţa porţii cu George şi nu erai. Nu ştiu ce să fac!

– Să-mi spui că nu mă grăbeşti, să-mi spui că…

Mă iubeşti, îmi continui ideea în gând. Mă mângâie cu dosul palmei pe bărbie, cu privirea uşor amuzată. Apoi se apropie şi mă sărută. Eu nu mă împotrivesc, pentru că nici nu ştiu cum, s-a cam topit supărarea. Din când în când ne luminează faţa maşinile care trec pe drum. Mi se goleşte mintea şi încerc să mă bucur de seară, deşi… deşi nu am nicio garanţie cu el. Mergem tăcuţi, mă ţine de mână într-un fel care mă face să simt că ştie unde mergem.

Ajunşi la banca noastră, rămânem în picioare. Se uită la mine, lucru care mă stânjeneşte întotdeauna, dacă stau bine să mă gândesc nu cred că ne-am văzut la lumina zilei vreodată.

– La ce te gândeşti? mă întreabă.

– La nimic!

– Nu ştii să minţi, şi la cât de mult vorbeşti, m-ar surprinde să nu-ţi treacă nimic prin cap.

– Bine atunci, mă gândeam că nu cred că ne-am văzut ziua niciodată.

I-aş spune că mă gândesc la el majoritatea timpului, dar mi-e ruşine şi mie de acest gând. Şi de faptul că nu pot să-mi permit asta. Am un plan. Cincinal!

Rămânem acolo, fără să ne giugiulim, eu îmi sprijin capul pe pieptul lui, şi mă gândesc că nici nu ştiu cum să-l ating, că n-am fost niciodată pusă în situaţia asta. Că nu-mi aduc aminte să mă fi îmbrăţişat cineva, altcineva decât Rozé. Aş zice că mă simt bine, dar mi-e frică, frică să nu mă obişnuiesc cu sentimentul ăsta. Nu înţeleg cum se face că nu găseşti lucrurile astea într-o carte. Că am citit aşa de multe şi am impresia că sunt inteligentă, totuşi omul ăsta îmi invadează spaţiul personal, mă copleşeşte. Jetta lui Marius se opreşte în dreptul nostru, şi el urlă peste Rozé:

– Hai, bă, aţi terminat?

Primeşte o înjurătură drept răspuns, şi plecăm şi noi spre poartă.

Rozé coboară şi trânteşte portiera. Iar s-au certat, nicio noutate, Marius e cam bădăran.

Intrăm în curte şi mergem către buda din grădina. Acolo avem timp să schimbăm două vorbe. Rozé şi-ar aprinde o ţigară, dar e culmea sfidării. Îmi zice că e supărată, că pare că şi Marius vrea şi insistă pe acelaşi lucru. Parcă i-aş da dreptate şi lu’ mamaie! Ne retragem în cameră şi rememorăm seara. Parcă a trecut aşa repede timpul. De la primul sărut, când ne spuneam toate detaliile. Acum bifăm aşa doar nişte impresii, că pare trivial să te agăţi. Ne urăm noapte bună, ochii se obişnuiesc cu întunericul, şi adormim fiecare cu un el în gând.

***

Zilele de vară trec repede. Fiecare zi vine cu altă sarcină prin curte. Programul e cam acelaşi. Dimineaţa pregătim micul dejun pentru noi şi pentru copii, spălăm vasele, măturăm curtea, apoi vedem ce se mai iveşte până la prânz. Aşteptăm seara cu nerăbdare, că pe seară ne vedem cu toţii, avem voie să stăm la poartă. Stăm pe pătic la Tanţa, e una din condiţii, şi nu exagerăm cu ora de intrare în casă.

Devine din ce în ce mai cald, îmi place mult când nu ai unde să te ascunzi de soare. Nici nu pot să-mi explic de ce îmi place căldura asta sufocantă. La începutul lui august, se animă atmosfera, datorită unui eveniment neobişnuit. Vecina din faţa casei s-a spânzurat, nu am înţeles exact cum. Era o familie de beţivi, care adoptase un băiat, Dumnezeu ştie cum crescuse. Şi acum asta! Deja umbla vorba că nici nu e nevoie să o îmbălsămeze la cât alcool avea în corp. Copiii erau plecaţi la mare, aşa că ne-am mutat întâlnirea la poartă la Cristinica. Nu era potrivit să-şi scârţâie George Dacia şi să punem muzică, când la două case mai încolo se strângeau babele la priveghi.

Mergem toţi la Cristinica la poartă, ne înghesuim pe o băncuţă şi povestim. Nici nu ştiu ce, că în ultimul timp am petrecut împreună fiecare seară. Râdem de toate nimicurile, bem Cola încălzită de aerul cald al nopţii de vară.

La un moment dat pe drum se întrezăresc două babe care stau mai spre capul uliţei. Merg încet, se sprijină una de alta, şi în mână strâng o batistă bărbătească ponosită, semn că au plâns. Noi încercăm să ne liniştim, să fim serioşi, dăm „bună seara”. Ele ne răspund, ne aruncă o privire lungă, de genul „ai cui sunteţi voi?!”, şi se îndepărtează încet. Nu avem răbdare, nici nu ne putem abţine, ne pufneşte un râs isteric. Un râs care vrea să-şi râdă de ridicolul situaţiei, de moarte, un râs sincer. Suntem tineri, nu vrem să ştim că viaţa e şi aşa! Ştim că se întâmplă tot felul de lucruri, dar vrem să rămână departe de noi deocamdată. Continuăm să râdem până simţim că cedează presiunea din interior!

A doua zi se întâmplă inevitabilul. Tata vine să mă ia la Bucureşti, pentru paşaport şi viză. Am bilete pentru 24 august, 3 săptămâni la Paris. Parcă mi se rupe filmul! A trecut prea repede, nu vreau să plec. Mă apucă panica numai la gândul că voi lipsi o noapte. Nu am mers la Bucureşti deloc de la începutul vacanţei.

A doua zi stau la coadă la viză, alături de alţi oameni. E coadă mare, se întinde afară din ambasadă, sub soarele arzător de august. Oamenii stau resemnaţi, obişnuiţi fiind cu cozile. Trei săptămâni fără el! Nu vreau să pleeeec! îmi urlu singură în gând. E târziu deja, nu o să mai prind rata de prânz, asta însemnă încă o noapte în Bucureşti. Dar gata, e hotărât! Biletele sunt cumpărate deja.

Sunt iar în rată, curând ajung la staţia de la bufet. Rata înaintează pe drumul de ţară, ridicând nori de praf, praf care se strecoară peste tot. Îl văd lucind în razele de soare, blugii mi s-au lipit de scaunele din rată. Cobor la bufet şi o iau pe uliţă. Merg încet de parcă vreau să inspir tot peisajul, să-mi fac o imagine mentală, număr în gând paşii. Ajung la cimitir, urc potecuţa care merge pe lângă gardul cimitirului. Deschid poarta neagră, puţin înclinată a cimitirului. E o linişte ciudată, se aude doar un bâzâit. Florile de pe morminte sunt şi ele leşinate. Acum deja mă apropii de uliţa, văd banca pe care stăm noi doi. Cunosc toate curţile pe de rost, simt că trebuie să-mi iau rămas bun curând şi mă prăbuşesc în interior. Trei săptămâni!

Intru în curte, Rozé mă întâmpină cu un zâmbet. A pregătit mâncarea mea preferată de vară, cartofi prăjiţi şi salată de roşii. Mai avem vreo zece zile să ne obişnuim cu ideea. Mă schimb. În casă e răcoare, e curat, miroase puţin a leuştean. L-a pus mamaie pe şifonier la uscat pentru iarnă. Stau pe marginea patului, cu gândul aiurea, velinţa îmi înţeapă picioarele neacoperite pe jumătate. Trag peste cap rochia cu bretele şi ies. Mâncăm în linişte, înting în salată miez de pâine. Mâine e vineri, mai avem două weekend-uri. Acum parcă simt că mi-e drag de toate. Seara se apropie şi decidem să mergem la Cristinica la poartă. Deja se fac două zile de când nu l-am văzut. Stăm ca nişte gâsculiţe la poartă şi ne aşteptăm iubiţii. Vine doar el cu George cu motorul. Rozé nu-mi spune nimic, deşi vorbim toată ziua, am impresia că nu ştiu nimic din ce o frământă. Îmi place să-l văd aşa îmbrăcat de vară, cu tricoul verde cu mânecile tăiate. Se aşează în spatele meu pe bancă şi mă cuprinde cu braţele. Îi simt mirosul de piele încălzită de soare, amestecat cu transpiraţie. Dar nu mă deranjează, e chiar interesant. Se face că nu-i pasă că a rămas aşa puţin până la plecarea mea în Franţa.

Seara trece repede, îmi spune doar că a început să meargă la muncă. Mă aşteptam la asta, era clar că nu are gânduri de facultate. Nici nu prea îmi pasă, aici munca pe şantier e regula, nu excepţia. Îl iubesc atât de mult că nimic nu pare să mai conteze. O să facem în aşa fel să ne potrivim. Plecăm spre casă, şi noi şi ei. Mă dezbrac de bluză şi mi-o apropii de faţă, miroase a el.

Rozé nu zice nimic, o simt pierdută. Nu că eu n-aş fi, dar ea nu plânge, pare că le ţine pe toate în ea. Mă gândesc să-i dau cadoul de ziua ei în avans, poate i se schimbă dispoziţia. I l-am luat dintr-un magazin minuscul de pe lângă cinematograful Patria în ziua în care am fost după viză. E un inel de argint cu motive geometrice desenate pe exterior. Ne îmbrăţisăm scurt, aşa cum facem de obicei la ocazii. Avem la mână cîte o bucată de şiret cu o cheiţă. E semnul nostru de surori de cruce. Acum i-am dat un inel, ştiu că şi mie tot un inel mi-ar plăcea să primesc.

A doua zi începem să culegem roşiile din cele două solare, mai ales că mâine vin şi părinţii lui Rozé şi o să facem bulionul. Genul ăsta de muncă nu-mi displace. Frunzele de roşii mi se ating de braţele goale şi îmi lasă un miros specific. Mirosul ăsta şi cel de muşcate sunt preferatele mele, mă fac să închid ochii a detaşare.

Spre seară ne precipităm, facem duş şi ieşim la poartă. Vine el şi Marius, cu bicicletele. Rozé îl priveşte pe Marius cu neîncredere, îi văd că ar vrea să stea singuri. Decidem să nu mai stăm acolo, ne retragem spre întuneric să ne giugiulim, nu departe. Când ne întoarcem, găsim poarta închisă, băieţii râd de noi, dar ştiu că au noroc să-şi găsească bicicletele în acelaşi loc. Eu sar gardul, cu obrajii arzând de ruşine. Mă urmează şi Rozé.

Mă gândesc cu groază dacă şi uşa de la colidor e încuiată, dar se pare că nu. Îmi vine să intru în pământ de ruşine. Mintea mea lucrează febril, nu înţeleg de ce s-a întâmplat asta. Ce am făcut?! Nu vreau să sfidez pe nimeni, vreau, vreau…am un nod în gât şi ştiu că nu pot să plâng de faţă cu Rozé. Nici măcar nu ar fi de faţă cu ea, că e întuneric. Încerc să adorm, dar nu-mi iese, stau aşa cu faţa la perete şi aştept să treacă noaptea. Pe la cinci se trezeşte mamaie şi ies din casă să mă duc să vorbesc cu ea. O prind înainte de-a ieşi pe uşa bucătăriei, adopt o mină spăsită şi îmi cer iertare. Îmi dau seama de ridicolul situaţiei și de faptul că îmi cer scuze că exist. Ea pare mulţumită, îmi spune ca în glumă că le-ar fi luat bicicletele. Mă loveşte brusc realitatea: e sâmbătă, e seară de discotecă şi trebuie să-i fac faţă lui Marius şi glumelor lui proaste. Ca să nu mai zic că mă simt umilită că el m-a văzut sărind gardul. Mă mustru în gând că am plecat de la poartă, de fapt asta am făcut toată noaptea. Continuăm cu roşiile. Scot muşamaua de pe masă, o spăl temeinic cu furtunul. Scot şi maşina de tocat roşii, care arată jalnic, ruginită de îndelungii ani de folosinţă. Mamaie mă ignoră, ştie că mă organizez şi singură. Spăl roşiile şi încep să le tai în jumătăţi, ca să încapă în maşină. Între timp apare şi Rozé cu ochii umflaţi. Se uită la mine cu teamă de parcă eu aş învinovăţi-o pentru seara trecută. Nu îndrăzneşte să-mi spună că îmi lipseşte spontaneitatea, că sunt o fricoasă, a făcut-o deja atunci când ne-am ameţit cu vişinată. Mă cert doar pe mine, încerc să-i spun din privire. Aş vrea să o alint, să-i spun că e în regulă, pentru că mă simt responsabilă pentru ea. Dar suntem prea mari pentru asta. Pe la 9 apar şi părinţii ei.

Primul meu impuls este să mă arunc în braţele Marianei, mama Rozéi, să-i spun că nu mai pot, că nu sunt la puşcărie aici, că nu sunt pedepsită. Mă duc în casă şi vărs două lacrimi, ca să nu plâng mai târziu mai tare. Rozé o pune la curent, ea ne priveşte amuzată. Mă priveşte şi înţelege că situaţia e mai gravă decât pare, mie mi se gâtuie vocea încercând să mă justific. Urlu în interior: DAR NU AM FĂCUT NIMIC GREŞIT! Mi-e ruşine! Scoate din geantă un calmant, îl recunosc după ambalaj şi îmi dă o pastilă. Mamaie tot pufneşte când trece pe lângă noi, mai lipseşte să ne punem cenuşă în cap. Facem o salată de roşii şi mâncăm cu brânză, pateu şi pâine proaspătă. La mamaie nu se cumpără pateu niciodată. Încep să mă calmez.

Ziua trece greu, mai ales că simt că mă doare pieptul de la lipsa de somn şi de stres. Am terminat bulionul, mamaie s-a mai liniştit, în sensul că pare că tot teatrul ăsta era menit să ne descurajeze.

Plecăm spre discotecă învăluite de un nor de deodorant. E foarte cald, cred că a fost printre cele mai calde zile de vară. Simt blugii prea strâmţi, puţin jilavi. Rozé merge tăcută lângă mine. Aş vrea să o iau de mână, să ştie că oricum ne avem una pe alta. Dar nu o fac. Nu-mi arde de discotecă, nu am chef să mă prefac. El e deja acolo, sprijinit de un perete al discotecii. Fumează. Îl văd din profil cum trage din ţigară, în timp ce torsul i se sprijină de perete. Stă cu un picior ridicat, e poziţia lui relaxată. Mi-e atât de drag şi mă gândesc că trebuie să înfrunt ruşinea care îmi inundă toată fiinţa. Da, m-a închis la poartă! Muzica urlă, ne salutăm cu cercul de prieteni şi începem să ne legănăm pe muzică. Are un efect calmant, pare că îţi intră în corp, forţându-te să uiţi tot. Avem norocul uneori să pună nişte melodii aşa frumoase: cum a fost cu Blackstreet-Don’t leave me! sau Notorious BIG. De ceva timp melodiile MTV au început să piardă teren în favoarea unei muzici ciudate, lăutărească. Dar genul ăsta muzical prinde bine la public, suntem totuşi la o discotecă de ţară. Acum ne bucuram de o melodie de la t-short, o trupă autohtonă care cântă despre iubiri adolescentine. Se contopea cu ce simţeam toţi, versuri naive:

„Când visez la tine eu,

Şi adorm cu tine-n gând…”  

Melodia se termină şi începe un blues. Mariah Carey, bleah!

Mă uit în jur, mă simt stingherită că am rămas brusc singură. Dar el a venit să mă salveze! Păcat că ieri nu m-a putut salva de mamaie! Mă trage după el, aproape de peretele pe care se sprijinea mai devreme, dar mai feriţi. Îi pun mâna pe piept şi aş vrea să nu zică nimic. Şi nu zice, mă sărută şi atât. Îmi trage de găicile de la blugi să vin mai aproape şi continuăm să ne sărutăm. Simt că în sfârşit mi se relaxează corpul, simt că sunt unde trebuie să fiu şi la toate celelalte o să mă gândesc mâine. Mai puţin romanţat ca Aripile Vântului, dar nici vremurile nu sunt aceleaşi. La ţară fetele zic că se mărită când decid să meargă cu el acasă. De obicei asta se întâmplă tot după o seară de discotecă, când decid amândoi că e mai comod aşa. Unele „căsnicii” ţin, altele nu. Cele care durează sunt urmate de o nuntă la care participă de obicei primul născut al familiei. Nu e ca şi cum n-aş şti lucrurile astea, dar aş vrea să mă ia la el acasă, oricum. Nu reuşesc, din păcate, să-mi păcălesc şi mintea, ca să se oprească din atâtea scenarii. E o prostie ştiu, să mă gândesc că m-aş putea mărita cu el. Deşi vin atât de des la ţară, simt că nu e locul meu aici. Cu excepţia Rozéi, prietenele şi verişoarele s-au cam resemnat cu şcoala. Acum nu însemnă nimic, dar în mintea mea rulează variante de viitor posibile. Ce mă pune pe gânduri uneori e felul în care mă simt cu el, pierdută şi totuşi exact la locul potrivit. Când ne-am sărutat prima oară a fost perfect, mă rog, este în continuare perfect. Ca acum, când simt că mi-e prea cald, şi corpul meu încearcă să respingă senzaţiile plăcute, de parcă ar fi fructul interzis. Este interzis!

Deşi am saboţii în picioare, tot nu sunt suficient de înaltă şi el uneori îşi pune mâinele pe umerii mei, ca într-o îmbrăţişare încleştată. Am impresia că parcă mă ia în stăpânire, dar nu e o senzaţie neplăcută. Îi simt parfumul familiar de Intesa Unisex, deodorant cumpărat din piaţă, ca şi al meu, şi încerc să-mi umplu fiinţa de senzaţii olfactive, să memorez această noapte de august. E ca ultima oară când am fost la Costineşti, şi încercam să absorb imaginea mării, zgomotul de valuri şi mirosul. Ar fi frumos să mergem împreună la mare…

Trece şi duminica destul de repede. Nu mai stăm până la 3, că el merge pe şantier a doua zi. Şi fusese aşa de bine, ştiam că nu se poate să dureze. O aştept pe Rozé care pare că e puţin băută. A rămas în urma noastră şi a băut şampanie caldă, că aşa sunt mai toate băuturile la ţară. Probabil s-a certat iar cu Marius. Mergem în casă. Se întinde în pat şi apucă să-mi spună că îi e rău, după care vomită pe pernă, pe jos. Nu ştiu ce să-i spun, oboseala din weekend, nervii întinşi îşi spun cuvântul. Ştie şi ea că forţează limite, că de fapt e în grija mea, sau eu aşa consider. Am acceptat că fumează, nu mă deranjează asta. Dar acum prostia asta cu băutul…  Camera e încinsă de la căldura de peste zi, acum miroase a vomă. Mai stă puţin şi icneşte din nou. E clar că nu o să putem dormi în mirosul ăsta. Aş vrea să o cert, că ştie că suntem tolerate sau aşa ceva. Imi iau perna, îi proptesc uşa cu ce găsesc şi mă duc să dorm cu mamaie în cameră. Surprinzător, mamaie nu mă întreabă nimic. Ştiu că m-a auzit, aude tot, mă aşez pe celălalt pat din camera ei, şi aştept. Aştept somnul, sau o domolire oarecare a agitaţiei din corp. Treptat mamaie îşi reia sforăitul şi în mod ciudat asta mi se pare reconfortant. Îmi sincronizez respiraţia cu ea şi adorm.

Se trezeşte ca de obicei la 5 dimineaţa, merge la bucătărie să mănânce. Mă trezesc şi eu cu ea, mă simt vinovată dacă dorm. Zic să-mi pedepsesc corpul, poate aşa simt vreo uşurare a gândurilor de vinovăţie. Eşti o proastă, Irina! mă cert în gând pentru toată rigiditatea şi învăţăturile idioate pe care mi le-am ridicat la rang de principii de viaţă. Mănânc cu mamaie, salată cu brânză şi pâine. Mănânc, că ştiu că nu-i place să irosim mâncarea.

– Mergi cu mine să culegem fasolea?

– Merg, mamaie!

Asta e tot! Nicio întrebare, nici nu-mi sugerează să o trezim pe Rozé.

Trecem prin curtea de peste drum, ca să ajungem mai repede la locul cu fasole. Se anunţă o zi caldă, picioarele mi se udă de rouă. E linişte pe câmp, nici una din păsările care se avântă spre cer nu s-a trezit. Nici insectele care scot zgomotul ăla obositor, de nu ştii dacă îţi ţiuie urechea sau ce naiba se petrece. Ajungem la un drum de câmp cu porţiuni de pământ întărite de secetă, şi pe alocuri cu petice groase de praf. Picioarele mele sunt năclăite de la combinaţia de rouă şi colb. Ne apucăm să culegem fasolea căţărată pe firele de porumb. Şi porumbul începe să se usuce, iar frunzele mai viguroase lasă urme adânci în pielea braţelor. Culeg fasolea şi o punem pe un soi de aşternut pe care l-a adus mamaie. Timpul pare suspendat, e o linişte care îmi face rău, mă obligă să mă gândesc într-o singură direcţie: El. Mai e o săptămână, apoi 3 la Paris. Ce ciudat să mă gândesc la Paris când sunt cu picioarele şi braţele brăzdate de zgârieturi. Unele s-au vindecat, dar au lăsat în urmă o linie fină, mai decolorată decât restul pielii bronzate. Încerc să asimilez aceste două lumi şi nu-mi iese. Eu, Irina tocilară, cu tată inginer şi mamă economist, cu planuri mari pentru ASE şi carieră la birou cu calculator. Şi tot eu, în lanul de porumb, arsă de soare, muncind în gospodărie şi aşteptând un bărbat. Îmi dau cu mâna pe faţă, încercând să-mi dezlipesc o suviţă de pe frunte. Am mâini de ţărancă, nu am pus mâna pe o carte de două luni. Aş vrea să îndepărtez aceste gânduri, aşa cum am făcut şi cu şuviţa.

Gata, am ajuns la capătul locului, am terminat de cules. Mamaie strânge cu dibăcie colţurile aşternutului într-o legătură. O ajut să-şi pună legătura pe cap şi mergem spre casă. Ţiuitul familiar s-a pornit şi aerul se încinge. De cum intrăm pe poartă o văd pe Rozé spălând ceva de zor. Mă apropii şi văd că a spălat cearceaful şi acum se chinuie să scoată voma de pe faţa de pernă. Are o privire rugătoare şi mi-e milă de ea.

– Iartă-mă, îmi zice şoptit.

Îi fac semn din ochi că e bine, nu sunt supărată.

Pizda mă-sii!

Rozé, aş vrea să te strâng în braţe, să-ţi spun că nu merităm toate căcaturile astea. Că la anu’ vom fi majore şi vom avea toată viaţa să fim serioase. De fapt, nu-i spun nici când suntem singure. Vorbim despre second base şi third base, vorbim despre orice, dar nu despre ce simţim că e în neregulă cu vacanţa noastră. E ca o înţelegere tacită, ca şi cum am semnat un contract care zice că asta şi asta merg împreună. Muncă fizică şi giugiuleală! Sapă şi discotecă! Futu-i!

***

Sâmbătă vine pe neaşteptate parcă! Spre seară se simte că e sfâşitul unei epoci: a vacanţei, a adolescenţei. Eu simt că e sfârşitul lumii! Lumea asta, singura pe care o cunosc!  Am bagajele făcute, trei bluze scurte, aproape bustiere, un sutien, câţiva chiloţi de fată cuminte, d-ăia care îți protejează rinichii. Merg pe colidor, parcă sunt o stafie care se târăşte pe perete. Mă prăbuşesc pe patul din camera lu’ mamaie, pat care se termină fix lângă cadrul uşii. Apăs play la casetofon, şi încep acordurile de la No Doubt:

You and me, we used to be together

Everyday together, always…

I really feel that I’m losing my best friend

I can’t believe this could be…the end!”

Şi plâng, plâng liniştit, lacrimile curg ca un şir neîntrerupt. Rozé e în camera noastră şi face probabil acelaşi lucru. Ne e frică să plângem împreună, că ar însemna să recunoaştem că e adevărat. Că mâine e ziua ei şi eu plec la Paris. Plâng când mă gândesc că e ultima seară cu el, nu am stat despărţiţi niciodată 3 săptămâni. E o relaţie de doar 6 luni, nici luni întregi, ore disparate, care împreună nu ar face nici 10 zile. Şi totuşi… plâng liniştit. Mamaie nu e aici să ne vadă cum bocim, slavă Domnului!

Mă îmbrac cu cel mai frumos lucru din garderoba mea limitată. O vestă de mătase cu spatele gol, asortată la singurii blugi buni. O am de la Kati. Arăt bine, ochii mei şi-au revenit repede după repriza de plâns. Azi e ultima zi, aşa că vom sărbători!

Rozé ia aparatul foto cu film de 36 de poziţii, suficient pentru imortalizarea acestei seri.

Mergem pe drum, vorbind prostioare, cu o veselie forţată. O să fie bine, o să fie bine! îmi zic, în timp ce mă chinui să domolesc panica din interior.

E ultima dată anul ăsta când discoteca e în aer liber. Mergem spre cercul de prieteni şi Rozé se oferă să le facă cinste, a primit bani de la tac-su’. Eu merg spre o bancă, simţind că mă lasă orice urmă din entuziasmul de mai devreme. O să mă prăbuşesc, mă ia ameţeala când privesc în jos.

Brusc, o mână îmi ridică bărbia şi mă sărută. Răspund şi eu. Se apleacă la urechea mea şi îmi şopteşte: „Hai!”. Îmi întinde mâna să cobor de pe bancă, tot mă simt sleită, dar acum cred că sunt şi puţin emoţionată. Am timp să mă întorc către cercul de prieteni, îi arunc o privire Rozéi, privire care înseamnă că o să-mi fie bine, să nu-şi facă griji.

Ieşim pe poarta discotecii, traversăm drumul şi o luăm pe prima uliţă la dreapta. Am mai fost aici, să ne ascundem de lumină, dar acum nu ne oprim. Mergem pe uliţă, care coteşte la un moment dat la stânga. Îmi aduc aminte că aici stă Costache, cel care vindea butelii din cele mai vechi timpuri. Am amintiri cu mine şi mamaie, când nu am găsit să umplem butelia şi mi-a făcut omletă la pirostrie. E pustiu pe uliţă, dar e luminată şi el se uită la un moment dat stânga dreapta, apoi se opreşte în dreptul unei porţi. Se ridică în mâini, şi sare sprinten gardul. Îmi deschide poarta şi intru şi eu. Nu se prea distinge mare lucru, pare doar o curte nelocuită oarecare. Ne îndreptăm spre intrarea în casă, apoi el scoate o cheie. Intrăm şi e întuneric beznă, miroase a var, a aer încins, pare că e o casă nouă. Aprinde bricheta şi văd un hol lung cu uşi de o parte şi de alta. Intrăm pe prima uşă din dreapta, semn că el cunoaşte casa bine. Nu disting mare lucru, decât o sobă şi un pat. Ia de pe saltea un cearceaf şi îl întinde pe pat. Eu stau nemişcată, m-am lăsat condusă de el şi cam ştiu ce urmează să se întâmple. Nu am timp să despic firul aşa cum fac de obicei. E foarte cald! Mă aşez pe marginea patului şi îmi desfac cataramele de la saboţi.

– De ce nu zici nimic? mă întreabă.

– Ce să zic?! Dacă vrei să facem asta… poate sunt pregătită. Să te întreb dacă o să mă iubeşti mâine?! Mâine nu voi mai fi aici, aşa că până mă întorc o să mă întreb. Ai prezervativ?

– Da, dar nu vreau să fie aşa. Cred că ştii că te doresc mult… şi ăăhhhh, dacă nu te simţi bine, nu trebuie să facem nimic. Eu vreau, sigur că vreau, dar vreau să vrei şi tu.

– Bine…

Mă ridic mai sus pe patul străin. Se descalţă şi el şi se întinde peste mine. Nu pot să mă concentrez, e prea cald, sunt atentă la toate senzaţiile, la toate locurile peste care trece mâna lui. La un moment dat ajunge la nasturele de la blugi, şi eu îmi simt inima în gât, de frică. Am încredere în el, ştiu că nu mi-ar face rău, dar mă simt de parcă şi-ar marca teritoriul. Alung gândul, deşi nu am nicio aşteptare de la ce urmează. Am citit şi eu Cosmo şi ştiu că nu are cum să iasă bine din prima. Acum suntem goi pe cearceaf. Nu pot să-i văd faţa, la geam e un soi de draperie. Dacă i-aş vedea ochii, poate mi-ar fi mai uşor. Cu respiraţia tăiată mă întreabă dacă sunt sigură. Îi zic un da gâtuit de emoţie, ce rost are să mai dau înapoi. Pentru mine e clar că îl vreau doar pe el… Am trecut de şoc, acum încerc să mă obişnuiesc cu amorţeala sau durerea mocnită…

Să-i ia naiba pe t-short şi memoria mea care alege exact cuvintele potrivite situaţiei:

„Închide ochii ca să te ating,

Trupurile noastre să se mişte-n ritm,

Să ne răsucim pe o muzică duioasă

Simt căldura ta care m- apasă…”  

Sunt surprinsă şi eu de cât de simplu a fost, nu am reuşit deloc să mă detaşez. Nici nu se pune problema să mă bucur de experienţă. E unul din acele momente când aleg să fiu impulsivă, ştiind că o să regret amarnic după. Se prăbuşeşte în cele din urmă peste mine, suntem amândoi transpiraţi. Asta a fost!

Ne căutăm hainele cu ajutorul brichetei, iar când suntem gata el adună cearceaful şi ambalajul prezervativului. Da, îmi imaginam totul altfel! Că mi-ar fi plăcut să-mi şoptească la ureche că mă iubeşte, e lipsit de relevanţă. Oricum nu l-aş fi crezut, că nu era contextul potrivit. Ieşim pe uşă şi apoi el rămâne să închidă poarta în interior, şi sare gardul. Caută un loc să arunce cearceaful, să ştergem toate urmele. E un cearceaf colorat, slavă Domnului, nu aş suporta să fiu mai stânjenită. Ştie deja unde să le abandoneze, aşa pur şi simplu.

Ne întoarcem la discotecă. Rozé e deja îngrijorată. Plecăm spre casă toţi trei. Nici nu aş vrea să mai rămân singură cu el, e prea ciudat.

La poartă stăm pe păticul luminat, şi încercăm să ne îmbărbătăm. Din când în când mă uit spre el, să încerc să-i citesc ceva pe faţă. Vine şi văru-meu Ilie, ne facem poze. El acceptă să facem o poză în picioare, în timp ce ne pupăm. Se face târziu, noroc cu Ilie care a mai dezmorţit atmosfera. E mai mare ca noi, mai înţelept. Ne spunem la revedere oarecum formal. Îmi tot repet în gând că nu o să mor. Odată ajunse în curte, nu reuşesc să-mi amintesc dacă a zis că ne vedem peste 3 săptămâni…

Mergem încet pe alee, nu e aşa întuneric, cu gândul să ajungem la buda din grădină.

– Rozé, îi şoptesc. Am făcut o prostie…

– Ce? Doar nu…

Niciuna din noi nu zice cuvântul sex, că mamaie aude bine, şi sigur are geamul întredeschis la camera ei. Mergem mai spre grădină.

– Ba da! Şi acum nu ştiu ce o să fie. Adică îţi dai seama ce ar însemna să se apuce să povestească lui Bursuc… de fapt cred că Bursuc i-a dat cheia.

– Ce cheie?

– Am fost în casa cuiva,  undeva pe uliţă la Costache.

– Cum a fost? mă întreabă Rozé.

– Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Nu a fost plăcut, asta e sigur. Adică ce s-a întâmplat înainte era plăcut, dar asta mai făcusem. Oricum eram foarte emoţionată şi în casa aia era foarte cald. A fost ca o amorţeală a zonei.

– Şi el?

– El ce?! Era pregătit, ne-am protejat. Îmi dau seama că nu ştiu nimic, degeaba am citit, nimic nu te pregăteşte. Hai în casă şi mai vorbim acolo.

Ne luăm câte o pară direct din pom, cu gândul să o mâncăm în casă. Sunt încă verzi şi mamaie ne-a avertizat să le lăsăm să se coacă. Când ajungem la uşa de la colidor, vedem că pe trepte e un trandafir roşu leşinat de lipsa de apă şi o cutie mică. Având în vedere că e după miezul nopţii, deja e ziua Rozéi. Cineva a sărit gardul şi i-a lăsat surpriza asta pe scări. În cutie e un pix Parker, Rozéi îi plac instrumentele de scris deosebite. Pe mine mă încearcă nişte lacrimi, mă gândesc că e o surpriză frumoasă. Am dat şi eu un cadou azi: virginitatea mea. Ce prostesc sună! Sigur că trebuia să se întâmple, dar trei săptămâni înseamnă mult, foarte mult. Dacă într-adevăr băieţii doar asta vor, să se folosească de tine? Am plâns prea mult azi, dar lacrimile încep să-mi curgă încet, întâi pe un obraz, apoi pe celălalt. Îi stric bucuria Rozéi, poate trandafirul e de la Marius! Mai are admiratori, dar ştiu că speră să fie de la el. Intrăm în casă, ne băgăm în pat şi rămânem de vorbă încă vreo 2 ore.

A doua zi ne trezim târziu, urmează să vină Nicu să mai lase copiii vreo 2 săptămâni până încep şcoala. Ne prostim prin curte încercând să terminăm filmul din aparat. Vreau să le duc la Kodak şi să iau câteva cu mine. Plus că o să am nevoie de aparat la Paris. Îi fac poze Rozéi în grădină, cu trandafirul primit, care între timp arată jalnic. Rozé poartă nişte pantaloni scurţi care nu sunt ai ei. Cred că va ieşi o poză amuzantă cu ea şi trandafirul ăla ofilit. Grădina e uscată, cartofii au fost scoşi, urmează să pună varză în locul lor. Mă uit în jur la livada de caişi, absorb prin toţi porii grădina, mirosul, căldura. Şi Rozé…mi-e atât de dragă şi o să o las singură.

La ora patru suntem deja pe drumul spre casă. Stau pe bancheta din spate şi arunc o privire către discotecă. Nicu are un Espero cu aer condiţionat, nici nu-mi dau seama de răceala din maşină, credeam că vine din interiorul meu.

Luni dimineaţă alerg ca o nebună să duc filmul la developat, să iau altul nou, sperând să fie gata pozele într-o oră. Tata nu bănuieşte ce interes am eu, dar trebuie să termin foarte repede. Şi reuşesc! La 9 sunt gata pozele, le desfac şi oftez de uşurare. Mă delectez cu imaginea cu noi doi pupându-ne. Nu ni se văd feţele, dar se vede spatele meu, care arată chiar bine în vesta aia, sunt bronzată relativ uniform. Şi ceafa lui, cu părul tuns scurt, îi simt mirosul de Intesa şi piele tânără fierbinte.

***

Ne pornim spre aeroport. Ne întâlnim cu Daniela, verişoara tatălui meu, urmează să stea cu mine, ca să nu mă plictisesc. Mama nu poate să-şi ia concediu, aşa că o să fie bine cu Daniela. Nu ne vedem prea des altfel, dar cred că o să ne înţelegem, suntem de-o seamă.

Călătoria cu avionul nu mă prea impresionează, am mai zburat spre Cluj, mama lucrează la TAROM. La aeroport ne aşteaptă un domn, reprezentantul TAROM de la Paris. Încerc să nu par chiar ţărancă şi să rămân cu gura căscată la tot ce văd pe acolo: imensitatea aeroportului Charles de Gaulle, raportată la Otopeni, parcarea subterană pe nu ştiu câte nivele. E greu să rămâi impasibil!

Ajungem la agenţia TAROM din oraş, unde ne întâmpină o franţuzoaică drăguţă, Sylvie. Eu dau să-mi exersez franceza, dar sunt cam timorată. Toată bruma de franceză pe care o cunosc e din şcoala generală, graţie doamnei Vucu. La liceu se pune accent pe engleză, franceza e un fel de oră de relaxare. Urcăm la birouri şi dau peste mama, puţin emoţionată şi extrem de fericită că am ajuns. Mai stăm puţin şi plecăm spre casă cu ea. Nu avem multe bagaje. Daniela şi-a propus să-şi îmbogăţească garderoba, eu nu mi-am propus nimic. Aş zice să sunt modestă, dar poate că sunt prea ancorată în realitate.

Agenţia e situată pe Avenue de l’Opera, citesc asta pe una din cărţile de vizită de la intrare. O să mă uit mai târziu pe hartă, deocamdată mă las condusă. Mergem după mama către prima gură de metrou, ne ia abonamente pe toate liniile de transport, sunt cu reducere pentru elevi. Abonamentul are şi o hartă mică ataşată, pare destul de simplu de descifrat. Mama ne explică pe harta primită cam pe unde ne aflăm şi unde trebuie să ajungem. Ea locuieşte pe Rue de Cadix, dar mie nu-mi spune nimic. Ne pornim într-acolo cu metroul 14, schimbăm la Madeleine. Peste tot sunt indicatoare, mă gândesc că e greu să te rătăceşti. Ştiu că mama îşi păstrează concediul pentru când vine în ţară, aşa că n-am decât să învăţ să mă descurc. Nu prea m-aş lăsa pe mâna Danielei. De fapt, nu mă las pe mâna nimănui, niciodată. Schimbăm cu metroul 12, şi coborâm la Porte de Versailles. E foarte frumos, recunosc! Un cartier parizian cochet, cu clădiri nu mai înalte de cinci etaje, scăldate de lumina blândă a soarelui de august. Ajungem la străduţa pe care stă mama, ne deschide uşa şi urcăm cu liftul la etajul doi. Mă aştept să fie un apartament modest. Lăsăm bagajele într-un fel de hol micuţ, ne descălţăm şi intrăm. În stânga noastră e o baie cu două chiuvete şi cadă, şi o cameră mică, un fel de dormitor pentru oaspeţi. Aici o să fie camera Danielei. Exact în faţa holului e un alt dormitor, mai mare, aici o să dorm eu cu mama. Mă duc la geamul dormitorului şi constat că pot să văd în apartamentele de pe partea cealaltă a străzii. Nu cred că au probleme cu intimitatea, sau mă rog, lipsa ei. Mama are perdele, obicei sănătos din România, pui o perdeluţă, un milieuţ, ca să te simţi acasă. Continuăm cu restul casei: sufrageria pe aceeaşi parte cu dormitorul, spaţioasă, cu multe ferestre. În hol e o cămăruţă mică: toaleta. Şi în cele din urmă bucătăria care are o formă ciudată, parcă e o alveolă a casei, cu geamuri care dau spre spatele clădirii.

***

Timpul se scurge greu la Paris. Seara ieşim cu mama şi colindăm străduţe şi magazine. Ziua ne trezim târziu, când mama e deja la serviciu. Mâncăm în bucătărie, relativ în tăcere; nu prea ştiu ce să vorbesc cu Daniela, ea mănâncă puţin, se abţine cred. Mă face să mă simt prost că îmi umplu golul din suflet cu mâncare. Are un iubit în România, iubit care o sună şi stau de vorbă cu orele. Mi se pare aşa ciudat, mai ales că ştiu că mama nu-şi permite să facă asta, telefonul e destul de scump. Îmi dau seama că o invidiez pentru băiatul care îi face declaraţii, pentru faptul că are bani de haine şi pentru că e mai slabă decât mine. Mă uit pe furiş la pozele cu el, şi parcă mi se strecoară o otravă în suflet. El nu m-ar suna niciodată, nu m-a sunat niciodată. Pentru Dumnezeu, nici nu ne-am văzut la lumina zilei! Probabil nu însemn nimic, nu sunt decât o fată cu care s-a culcat. Îmi joacă lacrimi în ochi. Mă apuc să fac puţină ordine prin casă. Oricum asta ştiu să fac cel mai bine: curăţenie!

Mă apuc să şterg pe jos în baie, e plin de păr. În timp ce stau în genunchi şi şterg gresia, îmi las lacrimile să curgă. Împing cu piciorul uşa de la baie şi plâng. Iar mă apuca senzaţia aia acută de panică, senzaţia că nimeni nu mă iubeşte, că ceva e în neregulă cu mine. Că sunt urâţică, am nasul prea mare şi nimic nu are sens. Rămân pe jos, cu genunchii la piept, sprijinindu-mă de cadă. Privesc în gol … şi las lacrimile să curgă, să mai scadă din încordarea care mă face să nu pot să respir. Instinctiv aş trage aer în piept, dar parcă mă sufoc. Mă ridic în cele din urmă, fac un duş şi decidem să ieşim.

Vreo două zile le petrecem la Luvru, nu am înţeles nimic de acolo, nu m-a pasionat arta niciodată. Era un obiectiv de bifat şi atât. Sigur că e ireal să te vezi acolo, să te plimbi pe Champs-Elysées dimineaţa, când nici nu prea e trafic. Am bifat grădinile Luxembourg, Acul Cleopatrei, am făcut câteva poze. Într-o seară am mers în Montmartre cu mama şi am făcut o poză pe fundalul Turnului Eiffel pe care era instalat un ecran ce afişa numărul de zile rămase până în anul 2000: 491 de zile. Mama mi-a făcut o surpriză, mi-a luat nişte adidaşi cu talpă mai groasă, adidaşi Spice Girls. Îmi dau seama că se bucură mult că suntem acolo şi încearcă să suplinească lipsa banilor şi a timpului. Toate plimbările sunt istovitoare, încercăm să acoperim cât mai multe obiective. Într-una din zile am mers să o luăm de la serviciu, dar înainte ne-am abătut pe la Galeriile Lafayette. Eram ca două sălbatice scăpate pentru prima dată în civilizaţie. Ce arome, ce bogăţie de culori, parcă totul strălucea. Am deschis un luciu de buze Lancome şi am închis ochii să savurez parfumul delicat, parfum de cosmetice de lux. Banii de buzunar primiţi nu-mi permit să cumpăr decât un suc…

Sâmbătă mergem în Bois de Boulogne, ne petrecem toată ziua pe acolo. E relativ aproape de apartamentul mamei. Duminică mergem la Disneyland. Cam aiurea să ajungi la Disneyland la 17 ani. Stau la coadă cu copiii, sunt cozi interminabile la distracţiile din parc: plimbare prin casa groazei, un montagne russe în care eu ţip cel mai tare. Mă văd în pozele de la ieşire, poze care pot fi cumpărate ca amintire, dar pe care noi nu ni le permitem.

Spre seară stau cu mama în sufragerie şi ne uităm la o emisiune franţuzească, un fel de stand-up comedy. Înţeleg toate poantele, dar tot nu am curaj să vorbesc lejer franceza.

– Mamă, vreau să vin să stau cu tine, mă trezesc spunând. De unde a ieşit asta?!

Mă panichez în secunda următoare…

– Irinuca, eu m-aş bucura mult! Nu am vrut să insist, dar ştiu că e mai bine aşa. Ai avea alte oportunităţi aici, plus că şi eu mă simt singură.

– Cum facem?

– Păi, în primul rând ai nevoie de o împuternicire pentru taică-tu, în caz că e nevoie de acte oficiale. Trebuie să mergi la liceu să-ţi iei fişa matricolă, să o traduci undeva, cred. Mă mai interesez şi eu. Mâine o să schimb rezervarea să plecaţi mai devreme să ai timp să rezolvi totul. Vorbesc şi cu şefa mea să-mi spună la ce liceu merge băiatul ei.

– Bine! Atunci rămâne stabilit!

Simt că mă sufoc. Îi zic că merg în pat, dar de fapt mă duc în baie să-mi domolesc respiraţia şi panica. Vreau să stau cu ea, dar ce se va întâmpla cu viaţa mea, cu prietenii mei, cu Rozé, cu el?! În baie mă uit în oglindă la figura unei adolescente cu ochii trişti. Încerc să-mi zâmbesc în oglindă, de îmbărbătare. Mă spăl pe dinţi şi merg în pat; acolo pe întuneric încerc să-mi imaginez viitorul meu. Dacă merg în ţară, termin liceul şi cel mai probabil o să dau admitere la ASE. Apoi o să-mi găsesc un job de contabilă, că de cele mai multe ori economistul şi contabilul se confundă. O să mă uit în calculator toată ziua, aşa cum face şi mama, încercând să identific de unde lipsesc 3 lei. Apoi măritiş, credit ipotecar pentru un apartament într-un bloc comunist, şi în cele din urmă un copil. Şi El?! El o să meargă pe şantier, eu o să vin în continuare după el la ţară, să încerc să accept faptul că niciodată nu se va simţi în largul lui în capitală. Oare aş putea să accept că nu e decât un zidar, sau că singura evoluţie firească în cariera lui va fi patron al unei firme de construcții?!

Poate că nu ne-ar lipsi banii, dar ceva o să-mi lipsească mereu. Îl iubesc, atâta ştiu, dar uneori iubirea nu e de ajuns. Iar eu sunt suficient de matură să-mi dau seama de asta. Mereu am fost prea matură. Aş fi nebună să ratez ocazia unei educaţii la Paris. Cât eram la ţară nu vedeam nimic, eram sub influenţa lui, eram ca imobilizată.

Lucrurile se precipită, avem rezervare pentru vineri, trebuie să iau ceva pentru Rozé. Liceul la care merge băiatul şefei se află la câteva staţii de noi, pe Vaugirard. E un liceu tehnologic, dar are şi clasă de resurse umane şi comunicare. Am înţeles că mama va trebui să plătească o sumă modică, un procent din salariu. Faptul că va fi şi acest băiat acolo, adică cel puţin un român mă face să mă simt mai bine.

Seara mergem la cumpărături, primesc nişte pantaloni maro cu două rânduri de nasturi, şi cumva nimerim nişte reduceri monstruoase la lenjerie. Îmi iau un sutien de dantelă portocaliu cu chiloţi asortaţi. Sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am avut vreodată. Pentru Rozé iau un tricou galben, că ei îi place galbenul.

O juma’ de zi o petrec cu Daniela în magazinul PrixUnique, desfăşurat pe două nivele: la parter haine şi cosmetice, iar la subsol mâncare. Ne uităm la geluri de duş, care nu se găsesc la noi, la luciu de buze, la deodorant Ushuaia de care am văzut doar în reclamele de pe M6. Nu mai coborâm la subsol, că nu suntem obişnuite cu mirosul pregnant de brânză. Parcă şi Daniela a devenit mai vorbăreaţă, eu pare că mi-am luat o greutate de pe inimă. Ca şi cum nu mai trebuie să mă gândesc la ce urmează să se întâmple, a hotărât universul şi pentru mine. Practic tot eu am hotărât, dar parcă e totul mai clar. Fericirea mea nu mai depinde de un el, sunt liberă!

Vineri se apropie şi când aşteptăm să decoleze avionul simt că mă loveşte realitatea. Mâine e bâlci la ţară, că se apropie Sfânta Mărie şi aşa e în fiecare an. Îmi fac tot felul de scenarii, aş vrea ca cele 3 ore de zbor să treacă mai repede, ar fi bine dacă aş putea să dorm. Dar nu adorm, ascult anunţul de la bord, mănânc absent mâncarea din avion. Să mă duc la ţară?! Să-i spun Rozéi din timp? De ea mi-e cel mai milă. Ştiu că o să înţeleagă, suntem prea înţelegătoare amândouă. Parcă trăim în afara corpului nostru, ne negăm emoţiile prea puternice. Anunţul de pregătire de aterizare mă trezeşte din visare. Acum abia aştept să cobor din avion.

Ne luptăm cu bagajele de pe bandă, acum sunt mai voluminoase decât la plecare. Daniela nu mai are răbdare şi o înţeleg. Când ieşim simt că mi se rupe sufletul! Pe ea o aşteaptă iubitul cu care a vorbit la telefon, cu un buchet imens de flori, o ridică în braţe şi o sărută, toate astea sub ochii părinţilor ei. Pe mine mă aşteaptă doar tata, nu ştiu ce-mi imaginam.

– Bine ai venit, neică! îmi zice şi mă pupă formal pe ambii obraji.

Nu are timp să observe că sunt pe punctul să izbucnesc în lacrimi. În maşină îi zic că m-am hotărât să merg la Paris. De tot. E puţin descumpănit, că nu ştie ce înseamnă asta pentru el. Acum îmi dau seama de ce nu ne manifestăm emoţiile, nu am avut de la cine învăţa.

Ajungem acasă, o sun pe Rozé şi îi spun că ne vedem mâine la 11.30 să mergem la rată. E puţin surprinsă, dar nu mă întreabă mai mult, telefonul ei e în sufragerie, al meu în hol. Adopt un ton mai vesel şi îi spun că i-am adus câteva cadouri. Mănânc în linişte, alături de tata şi de Kati. I-am adus şi ei nişte lucruri. Ştie şi ea că nu putem să vorbim de faţă cu tata. A făcut mămăligă cu brânză şi ou fiert, e un fel de specialitate a ei. Asta şi pâinea cu unt, scorţişoară şi un pic de zahăr, la cuptor. După masă mergem în camera mică, adică dormitorul nostru. Îi povestesc cum a fost acolo şi ce am hotărât. Îmi spune că ea vrea să termine facultatea, să se mute la bunica fiindcă se simte mai bine acolo. Nici nu îmi aduc aminte când am discutat ca două surori. Toată vara ea a fost la Gherla, nu ştiu ce s-a întâmplat acolo şi nici nu-mi spune, dar bănuiesc că şi-a făcut planuri cu băiatul ăla, Ştefan. Când suntem acasă amândouă nu reuşim deloc să ne sincronizăm, pare că suntem debusolate.

A doua zi de dimineaţă,  mă revăd cu Rozé în faţa blocului şi ne îmbrăţisăm. Stăm înlănţuite mai mult decât de obicei. Mi-a lipsit Rozé şi o să-mi lipsească şi mai mult! Plecăm spre autogară.

– Vrei să mergem la bâlci?

– Da, cred că merge toată lumea. Tu nu vrei?

– Nu ştiam dacă să-ţi spun, cum să-ţi spun. Am vorbit cu mama să merg la Paris. Nu ştiu pentru cât timp. Am completat şi o cerere de înscriere la un liceu.

– Nu zic dacă te-ai gândit la mine. Dar la el te-ai gândit? Mi-a cerut poze şi i-am dat.

– Mi-e şi frică să nu fi vorbit cu cineva despre ultima noapte. E nestatornic, nu am nicio garanţie cu el. Mi-e frică tot timpul că mă părăseşte şi nu mai pot. Dacă nu m-aş fi culcat cu el, dar nici asta nu putea fi amânat la nesfârşit. Nici nu-mi pare rău, să ştii! Doar că pare fără viitor. Eu vreau certitudini, el nu vrea să ofere nimic. Când am ajuns la aeroport la întoarcere, am crezut că mor puţin când am văzut cum o aştepta pe Daniela. Dacă mă mulţumesc cu puţin mereu…

– Am înţeles!

– O să-mi fie dor de tine, de mamaie, de tot! Dar mă simt ca o fiară hăituită, nu am loc nicăieri. Aici nu e casa mea, la ţară nici atât. O înţeleg şi pe mamaie, deşi toată fiinţa mea se răzvrăteşte de nedreptate. Că pare că nu ne cunoaşte, parcă am fi tot timpul cu gândul la băieţi. Eu nu am înţeles nimic din prima noapte, tind să nu înţeleg care e marea revelaţie a sexului. Poate în timp e mai bine, dar acum nu e ceva spectaculos. Spune-mi că înţelegi, că o să vii să mă vezi!

– Îţi dai seama că vin. Şi înţeleg, dar aş vrea să rămâi cu mine, pare că mă părăseşti şi pe mine.

Am ajuns la autogară şi mă opresc să mă uit la ea. Are ochii albaştri clari, fără urmă de lacrimă. E antrenată să nu manifeste nimic, nu-şi dă voie să simtă. Dar e Rozé, ştiu că o să plângă acasă, departe de mine.

– Ştii că te iubesc! Eşti sora mea de cruce… forever!

Intrăm în autogară şi ne izbeşte mirosul familiar de urină. O traversăm în pas rapid să ne ferim de remarcele beţivilor. Putem lua bilete şi din rată. Salutăm şi ne retragem pe ultimele bănci. Gândul îmi zboară inevitabil către mijloacele de transport din Paris, şi nu mă pot abţine să nu fac comparaţii. Comparaţie e mult spus pentru că sunt două lumi complet diferite. Tot ce se presupune că făcea din Bucureşti Micul Paris a dispărut. În rată sunt şi câţiva prieteni de ai lui, sunt sigură că o să-l pună la curent cu venirea mea. Oricum nu am decât să aştept să-i văd reacţia în seara asta.

Rata se leagănă pe drumul către Bolintin în stilul clasic. Cred că eternul ei şofer a observat că tot într-o oră face cei 30 de kilometri, fie că se grăbeşte sau nu. Pare că au trecut o sută de ani de la ultima mea vizită. E o zi mohorâtă, nu plouă, dar e frig pentru septembrie. Ajungem la bufet, staţia noastră, iar după ce coborâm rămân puţin pe loc. Trag aer în piept, pregătită să înfrunt ultimul meu weekend la ţară. Ce ciudată e adolescenţa, toate trăirile par definitive! Când ajungem la biserică simt că nu mai pot să merg. Toate astea sunt trăite în interior, nu o las pe Rozé să-mi simtă slăbiciunea. Încet ajungem la bancă, îmi arunc un ochi către banca „noastră”, către curtea părăsită. Încă două curţi şi am ajuns. Rozé mi se bagă în faţă şi apasă cu hotărâre clanţa de la poartă. Mamaie iese de după zidul casei, că bucătăria nu e aliniată cu restul casei.

– Ai, ce e cu tine?!

– Săru’-mâna, îi zic.

– Bine ai venit! Tot la noi e mai frumos, nu ţi-a plăcut Franţa…

– Mi-a plăcut mamaie, dar am vrut să merg la bâlci. Luni plec înapoi, merg să stau cu mama.

– Hai să mâncăm, că tocmai mă pregăteam de masă. Am sos cu mămăliguţă.

Răspunsul lu’ mamaie la orice, să mâncăm! Nici nu ştiu ce ar putea să zică. În bucătărie miroase a usturoi. Mă descalţ şi intru în holişor. Din reflex mă uit prin ochiul de geam acoperit de macramé. Nu ştiu de ce mă uit pe geam, mamaie e afară. Traversez camera ei, mă opresc şi mă uit la icoana în nuanţe de verde. Mereu mi-a fost frică de icoana aia, sau poate e un soi de teamă amestecată cu respect. Merg pe colidorul pe care l-aş putea parcurge şi cu ochii închişi. E linişte în casă şi răcoare. În camera noastră arunc ghiozdanul pe jos şi deschid dulapul. Iau de acolo nişte schimburi mai groase, rochia cu bretele e spălată şi împachetată de Rozé. Casetofonul e şi el şters de praf şi lângă el sunt cele câteva casete ascultate de zeci de ori: una cu muzică tehno de 90 de minute la începutul căreia e No Doubt, t-short – albumul, Ro-Mania, o casetă pe care ne-a făcut-o DJ-ul din sat, the Prodigy două albume. E întuneric afară, în casă şi în suflet.

În bucătărie e cald, mămăliga tronează pe masă.

Ne punem întâi brânză cu mămăligă, pe post de aperitiv.

– Ce făcea mă-ta?

– Mama era bine, se bucură că merg să stau cu ea. Altfel munceşte mult, nu şi-a luat concediu deloc. Cred că vine la iarnă sau mă rog, venim amândouă.

– Cu cine mergeţi la bâlci?

– Nu ştiu, mergem la Cristinica să vedem.

Nu apuc să termin, că se aude cineva strigând la poartă. E chiar Cristinica, care când mă vede dă un chiot de bucurie. E aşa de bine să te simţi bine-venit. Dacă veneau ea şi Rozé la aeroport, cred că era altă atmosferă.

– Mergeţi la bâlci?

– Mergem, da’ să mâncăm. Cu cine?

– Păi merge vără-miu cu maşina, şi de acolo vedem noi. Ne cam înghesuim, dar nu contează.

Mă întorc în bucătărie şi îmi pun o porţie generoasă de sos cu o bucată de piept de pui. Asta e mâncarea mea de „acasă”, specialitatea mămăiţei. Are şi puţin usturoi, vin şi bulion făcut de noi acum o lună. Nu-mi pasă de usturoi, pentru că deocamdată nu ştiu dacă mă pup cu cineva diseară. Oricum toată ziua mestecăm Orbit verde, preferatul nostru.

Drumul spre bâlci e plin de hârtoape, dar noi nu simţim, chicotim înghesuite pe bancheta din spate a unei Dacii. Ajungem la bâlci şi ne întâlnim cu alte două fete, prietene de-ale Cristinei. E cam pustiu la bâlci, cred că mâine o să vină mai multă lume. Cum înaintăm pe aleea principală, suntem asaltate de mirosul specific de mititei şi floricele de porumb. Suntem ca nişte gâsculiţe şi atragem imediat atenţia tuturor. Nu ştiu cum se face dar disting în mulţime geaca binecunoscută. Se apropie de mine şi deja genunchii nu mai vor să asculte. Mă opresc şi îl las să se apropie, să văd ce face.

– Mi-a zis cineva că ai venit, dar i-am zis că i s-o fi părut! Mă sărută zgomotos după care mă ridică în braţe. Sunt topită toată!

– Am venit, îi spun când mă lasă jos.

Fetele au început să strige la noi, şi simt că am captat suficientă atenţie. 

– Ne vedem diseară, da? îmi spune şi simt că e pentru prima oară când vocea lui e plină se speranţă.

– Da, sigur! Ne vedem!

Mă sărută din nou şi mâna lui o caută pe a mea, apoi se desprinde din îmbrăţişare strângându-mi degetele uşor. Mă întorc încet către fete, aştept să mi se ducă roşeaţa din obraji. Am timp să observ că şi el a aruncat o privire în urmă, cu un zâmbet golănesc pe buze.

Acum pot să mă bucur şi eu alături de fete, fără să mă gândesc dacă el vine diseară sau dacă mă va băga în seamă după ultima noapte. Ne dăm în lanţuri şi de data asta Disneyland-ul păleşte. Ne învârtim una alteia lanţurile legate de scăunel şi rămânem faţă în faţă până ne ridică în aer. Apoi dăm drumul şi ne învârtim cu totul. E cu atât mai palpitant cu cât toată tiribomba e şubredă, nu ştii dacă o să se prăbuşească cu tine. Muzica urlă în boxe ceva de la 3SudEst şi ne învârtim cu faţa către cerul trist de septembrie.

Ajungem acasă frânte, cu turtă dulce şi halviţă pentru mamaie. O să meargă şi ea mâine să-şi ia arpagic. Îmi aleg cu atenţie ţinuta pentru diseară, vreau să arăt bine. Noua mea lenjerie îmi ridică moralul, pare că am uitat că planurile au fost făcute şi nu mai e cale de întoarcere.

La discotecă ajungem printre primii, El e deja acolo pe scena improvizată pentru DJ. Discoteca e luminată doar de un bec chior, am venit cam devreme. Se ridică şi vine spre mine, mă sărută din nou, mai puţin ceremonios. Mă ia de mână să ieşim din discotecă. 

– Nici nu ne prefacem că dansăm?! îi spun.

Mergem pe latura discotecii, un loc mai ferit, deşi acum nu are importanţă. Parcă s-a schimbat tot în două săptămâni, curtea discotecii e pustie, vacanţa pe sfârşite.

– Mi-a fost dor de tine şi ştii că eu nu dansez.

– Şi mie mi-a fost, recunosc.

– Mă gândeam că mai ai cheia şi de-aia vrei să ne retragem…

– Mai am cheia, dar nu cred că e cazul să insist acum cu asta.

– Adică nu ţi-a plăcut? Oricum nu am apucat să vorbim despre asta şi eu aş vrea să vorbim.

Se foieşte cam neliniştit, vorbitul nu e punctul lui forte.

– Mă simt cam aiurea că am insistat să facem asta înainte să pleci. Nu aveam încredere că te întorci, adică nu ştiam dacă te întorci la mine.

Acum mă simt și eu cam aiurea, că de fapt nu m-am întors să stau. Adevărul e că niciodată nu mi-a vorbit aşa şi la Paris mă gândeam cum să-l fac să sufere, să simtă şi el ce simt eu. Să simtă că nu poate să respire fără mine. E o prostie, acum ştiu. Că suntem prea tineri să avem planuri de viitor. Mi-e greu să accept că poate tot timpul ăsta el a fost mai înţelept decât mine. Ceea ce e între noi nu e o relaţie, e doar o iubire de vară.

– Ce faci? Nu e genul tău să nu ai replică! Îmi zâmbeşte puţin superior, mă simt brusc intimidată.

– Mă gândeam la ce ai spus. Atât! Mă gândeam că poate m-am luat prea în serios, până la urmă am doar 17 ani, am uitat să fiu adolescentă. Sau mă rog, nu-mi aduc aminte să fi fost adolescentă. Mi se pare foarte trist că tu te duci la muncă, eu la şcoală, s-au terminat toate prea repede.

– Şi ce dacă mă duc, ne vedem în weekend, nu?

– Da, dar eu vreau să ştiu cât o să dureze, dacă o să dureze. Şi da, ştiu că nu e normal să te întreb asta. Mi se pare foarte complicat. Nu ştiu să iau lucrurile cum vin, trebuie să încerc să le influenţez.

– Înţeleg, dar dacă nu-mi plăceau lucrurile astea la tine… crezi că mă forţam să fim împreună?! Din prima seară ai vorbit mult, e clar că ai alte preocupări faţă de toate fetele cu care am fost până acum. Dar mi-a plăcut, îmi place de tine! Nu pot să zic de viitor, eu nu mă gândesc la viitor. Dar acum e bine că te-ai întors!

Ce să mai zic?! Să-i spun?! În singurul lui moment de sinceritate să-i spun: Îmi pare rău, te părăsesc!

Ce dramatic sună! Credeam că nici nu am ce să părăsesc, mi-ar fi fost mai uşor să se poarte oribil cu mine. Dacă am luat decizia greşită? Dar cine poate să spună cum arată viitorul? Prezentul e sumbru, e lipsit de perspective şi suntem prea tineri. Oare pot să aleg să-l iubesc fără să-l urăsc că e ceea ce e? Sau să nu mă urăsc pe mine că aleg să plec? În clipa asta pare că eu fug când dau de greu, ceea ce nu-mi e specific. Poate în alte condiţii, în altă viaţă…

Noroc că decide să-mi întrerupă şirul gândurilor cu un sărut. Îşi lipeşte buzele de ale mele până mi le striveşte. Tot ce nu mi-a spus se transmite în acest sărut. Şi printre buze scapă şi un „te iubesc mult!”. De ce? De ce îmi spui acum? Nici nu are nevoie să audă că şi eu îl iubesc, cred că ştie de mult. Ne petrecem restul serii mai mult în afara discotecii.

Când ajungem la locul cunoscut, la păticul şubred, deja simt că e sfârşitul. Mi se pare totul fals, nu mai suport să-l simt că revendică drepturi asupra corpului meu. Încerc să nu mă revolt în faţa nedreptăţii. Nu vreau să mai simt nimic când mă atinge pentru că oricum pare fără sens. Eu nu mai dau înapoi, am promis că plec şi o să plec!

În faţa porţii Rozé intră în curte încet şi ne lasă singuri.

– Ne vedem mâine? eterna întrebare.

Mă uit la el, mă uit în jos la saboţii mei. E prea frig deja, nu ar fi trebuit să-i mai port. Pregătesc cu atenţie minciuna, stăm exact sub becul imens de la poartă, şi eu roşesc când mint. Poate nu se prinde.

– Da, ne vedem mâine. Nu te duci la muncă luni?

– Ba da, dar pot să stau până la 12 – 1! E ultima duminică, nu? Că dacă începi şcoala nu cred că mai stai duminica.

– Da, e ultima duminică!

Îmi cuprinde mâinile cu ale lui şi mă trage aproape. Aproape că simt cum se rupe ceva înăuntrul meu! Ne pupăm scurt pe gură ca nişte copii. Suntem copii care se joacă de-a adulţii!

– Pa!

– Pa! mă întorc cu spatele şi nu mă uit în urma lui cum fac de obicei. Ochii îmi joacă în lacrimi, şi îmi vine să urlu, deşi ce a fost mai greu a trecut. Dar oare o să treacă vreodată de tot?! Rozé aşteaptă să mă ia în braţe şi plâng încetişor. Plâng prima mea dragoste, plâng acum ca să las aici tot. O să o las şi pe mamaie, care a fost mama mea în primii ani de viaţă. Mamaie care făcea ceva bun din nimic, care încropea mâncare „la clipă”. Las casa asta bătrânească cu mirosul ei, cu amintirile. Las curtea cu brazii la poalele cărora creşteau lăcrămioare – preferatele Rozéi şi micşunele. Cu părul şi tufele de zmeură. Şi iar înăbuş orice sentiment, orice zgomot, ca şi cum suferinţa mea ar deranja fiind aşa evidentă. 

Duminică dimineaţă îmi strâng hainele, îi las Rozéi şi poze şi casete şi ursul Alexuţ. Nu am voie să mă agăţ de nimic. O pup pe mamaie ca la ocazii speciale, urmând să ne vedem de Crăciun. Până la Crăciun nu sunt decât trei luni!  De la Rozé îmi iau rămas bun luni, înainte de-a pleca la aeroport.

Luni dimineaţa mergem la primul notar ca să fac o procură pentru tata. Verific totul de două ori, să nu uit nimic. Asta e o rutină oarecare, că nu am multe lucruri. Sun la liceu să întreb cum se procedează cu foaia matricolă. Se pare că pot să o trimită ei prin fax. Mă uimeşte cât de simplu e să laşi în urmă totul, cel puţin birocratic.

Rozé mă strigă, e în faţa blocului. A venit cu rata de dimineaţă. Cobor şi ne îmbrăţisăm iar.

– Uite, nu ştiu cum să-ţi spun … începe Rozé. Mă gândesc că îi e greu să-şi exprime sentimentele.

– Spune cu cuvintele tale, încerc eu o glumă.

– A venit cu mine. Când am mers la discotecă aseară, a venit la mine şi m-a întrebat dacă ai rămas afară. I-am spus că a trebuit să pleci la Bucureşti pentru o urgenţă. A încercat să afle mai multe şi poate ar fi lăsat-o baltă, dar eu n-am putut. I-am spus că pleci azi! Nu a mai zis nimic şi dimineaţă era în staţie. Nu am vorbit nimic tot drumul, doar atât mi-a spus că vrea să te vadă la lumina zilei şi să-i spui în faţă că pleci. Aşteaptă la colţ, la cofetărie.

Deja se învârte totul cu mine, nu pot să cred că a venit după mine.

– Irina, hai că întârziem! Ăsta e tata. Nu întârziem, ştiu sigur, dar el e stresat când trebuie să plecăm undeva. Nu am chef să mă cert cu el, dar…

– Rozé, spune-i că nu pot. Nu pot nici să-i spun că plec, nu am voie să mă răzgândesc şi el ar putea să mă facă să mă răzgândesc. Numai faptul că e aici mă face să cred că e o greşeală că plec. Dacă el e sufletul meu pereche, oare ce ar însemna asta?! Spune-i că-l iubesc, dar am luat o hotărâre! Şi pe tine te iubesc, Rozé!

O îmbrăţisez, ştiu că ne vedem în câteva luni. Fug sus, mă încalţ, verific geamantanul. Tata coboară după maşină. Îmi trece prin cap să fug până la colţ. Aş avea timp până aduce maşina din spate, ar face însă o criză dacă nu m-ar găsi în faţa scării. Cobor, târând de geamantan şi cu ghiozdanul în spate. Urc în maşină şi pornim. Când ajungem la colţul străzii îl văd sprijinit de gard cu piciorul flexat. Tata semnalizează dreapta, ca să intrăm pe Iuliu Maniu. Mă uit la profilul lui, cum trage din ţigară în stilul caracteristic. Mă vede şi el, schiţează un gest, mai ales că maşina stă pe loc o clipă. Îi zic un „Pa!” mut, şi ochii mi se umplu de lacrimi. Tata e preocupat de condus, nu se uită la mine cum şterg lacrimile care mi s-au prelins pe obraji. 

Pa!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑