Mă tot chinui să scriu asta încă de la ziua mea, dar ca și strugurii din fabulă, unele lucruri au nevoie de timp să se coacă. Fericirea e uneori acră și ne place să credem că e greu să ajungem la ea. În 2015 fericirea arăta așa. Un an mai devreme era așa. Tot ce am scris acolo e încă valabil, eu sunt încă valabilă să put my money where my mouth is (sau invers). E clar că la o căutare cu Marlboro pe blogul meu o să dai peste aceste două fericiri (acum și a treia) datorită melodiei de la Vama Veche, dar fericirea nu este ceva ce nu se atinge niciodată – e un mindset.

Am 38 de ani și anul ăsta când am suflat în lumânări aveam deja dorința formulată în minte: Să fiu fericită făcând lucruri pe care îmi place să le fac! Momentele noastre de introspecție nu sunt niciodată demne, nici pentru imortalizare nici pentru nimic. Sunt momente în care îți dai seama că ceea ce investești în ceilalți e deseori nesolicitat și apoi te superi rău când sentimentele nu sunt împărtășite. Se poate ca mindset-ul tău să fie pur și simplu setat greșit, pe dăruire cu scopul de a primi acealași lucru. O altă definiție intens folosită pe acest blog este cea despre iubire din Wedding Crashers: True love is the soul’s recognition of its counterpoint in another. Which is fucking true! Adică nu presupune niciun efort conștient din partea nimănui, doar conspirația tacită a două suflete. Și dacă fericirea e deseori determinată de prezența sau absența iubirii, presupun logic că nici fericirea asta nu trebuie muncită. Nu dorm de vreo două săptămâni și tot încerc să pun degetul pe rană, adică pe cauzele acestei insomnii. Am reușit parțial cu ajutorul unei prietene coach (putem să-i zicem change strategist dacă vă dor ochii de la termenul coach) să identific cum fericirea pe care eu credeam că o găsesc în scris pare să mă saboteze groaznic. Mă trezesc spunând cu voce tare că vreau ca oamenii să mă citească și totuși scrierile să transmită că e despre putere și încredere. Newsflash: suntem femei puternice care au o latură sensibilă exacerbată. Și după 5 ani de scris mi-am dat seama (nu singură) că toată sensibilitatea asta e sursa scrisului, a creativității gen. Pun aici și în cărți toate acele aspecte care mă fac deosebită de un jurnalist de exemplu și apoi încep să plâng când mă uit pe statistici și analytics. Ca o femeie puternică și asumată, știu să citesc aceste statistici și mă mir că la așa niște revelații izvorâte fix din fântâna celor mai intime gânduri ale mele – lumea nu mă citește. Ca și iubirea, aș vrea ca cititorii să se identifice cu mine cea care e self-sufficient și determined citind scrieri care nu sunt deloc așa. Pentru că scrisul nu trădează, el se transmite de la sursă nealterat, sensibil, miorlăit, uman.

Anul ăsta revelația a venit nedemnă, în solitudine, după multe nopți nedormite. Fericirea este la noi, în noi, tot ce e extrinsec e doar un sprijin pentru fericire. Mi se pare că uitându-mă în ochii Irinei de acum 12-13 ani o văd luminoasă și… fericită. Oare?! Nu aș da timpul înapoi pentru experiențele și felul în care mă simt acum.

Întâmplător sau nu, influența majoră și unul dintre motivele pentru care m-am apucat de scris e bunica maternă. Ea se numea Ioana, dar i se spunea Jana (și eu sunt o Ioana pentru cine nu știe). M-am studiat atent în oglindă căutând inocența din ochi și singurul lucru care mi-a venit în minte a fost: Jana nu e moartă, Jana se transformă! Nu e morbid, e funny, umor autentic românesc. 🙂 Da, fericirea e o pătură călduroasă, e o opțiune de mindset, e o cafea bună, un film siropos, o prăjitură și muzică, multă muzică. E constatarea că nu îmbătrânesc urât, doar mă uit în poze puțin șașiu din motive de prea multe selfies. E revelația că uite ce bine arăți nedormită de trei zile! Sunt ocaziile de chiulit de acasă într-o tabără de branding la mare. Și multe, multe altele… dar mai ales libertatea de a o căuta independent.