Se pare că cineva m-a simțit ieri că am vrut să scriu despre gust – e foarte cool când în viața asta cineva reușește să te simtă. Blogul meu a apărut la căutarea “gust de vară” cu postarea asta. Pentru mine e mereu o surpriză plăcută să descopăr că deși lucrurile se schimbă în jur, noi ne schimbăm în interior și exterior, vom avea mereu referințele astea strămoșești. România asta care a fost și este ca o rană deschisă care nu se vindecă niciodată, dacă am fi oarecum pragmatici i-am zice patriotism acestui je ne sais quoi. Dar noi îi zicem salată de roșii în care întingi cu pâine.

Reflectam zilele trecute și îmi permiteam un strop de visare în miezul zilei: cu ochii minții vedeam cartea mea de bucate atingând inimile femeilor din toată țara – adică atingându-și scopul și făcându-le să zâmbească, să-și aducă aminte și să îndrăznească să creadă în muza din interiorul lor. Dar dacă aș merge puțin mai departe cu visarea (și eu nu fac niciodată așa o prostie) aș zice că dacă o astfel de carte ar fi tradusă pentru oricare alt public, jumătate din ce scrie acolo ar trebui re-scris și adaptat. Nimeni nu (ne) înțelege! Cum ar putea oare să înțeleagă de ce mirosim roșiile de la supermarket și închidem ochii când recunoaștem aroma întipărită în creier și-n suflet. Sunt doar roșii ar zice neamțul în timp ce taie cu sârg un exemplar aproape lemnos a ceea ce știe el că e o roșie. Era cât pe ce să devin o savvy a fine-dining anul ăsta, poate chiar o să mi se întâmple, zic să nu exclud de tot ideea de a mă educa în domeniu. Până atunci însă, mă bucur de o salată de roșii cu telemea de vacă și pâine albă. Pentru cei care nu știu să facă o salată adevărată, am câteva recomandări primite din vremuri imemoriale de la o prietenă. Deși nu pot să consum ceapă fără să o însoțesc cu insomnie și arsuri, salata de vară adevărată are ceapă. Avem așa, ceapă nouă – e numa’ zemoasă acum, ardei gras și castraveți, toate din grădina mamei sau a soacrei. Vi le imaginați aduse seara în apartamentul răcoros de la capitală și pe voi uitându-vă la un episod din Chef’s Table cu gelato something. Stați pe canapeaua din living-ul deschis (pe bune, a cui a fost ideea asta cu bucătăria în sufragerie?!) și așteptați ca legumele încinse de soare în ziua care tocmai a trecut, să se răcească suficient cât să le puneți în frigider. Gelato, Italia, mure, moștenire, afacere de familie, pasiune… wtf is that smell?!

– Auzi, ai adus ardei de la țară? îl întrebi în timp ce mintea frământă un scenariu pentru toți ardeii încinși de soare sau de un grătar. Te duci la pungile ignorate cu tupeu și decizi că gelato poate lua o pauză scurtă. Toci ceapa grosier, cureți castraveții și îi feliezi, apoi ardeiul ăla care ți-a dat un soi de mind fuck până acum. Pui sare roz peste ele și un strop de oțet și amesteci. Apoi feliezi subțire două roșii măricele, încă puțină sare și ulei de floarea soarelui. Le lași așa puțin, frumoase, strălucind și înghiți în sec la ideea festinului ce va urma. Telemeaua e opțională, eu o pun tot în salată, e salata mea. Iar pâinea… well, dacă ar fi să scriu un sonet vreodată o să fie despre pâinea albă cu care întingi în salata de roșii. Cea mai bună pâine din București și eu chiar am mâncat multă pâine în viața asta, este la El Burro din Miliari Residence. Vorbesc de pâine albă care se poate consuma și a doua zi și pe care o poți dumica în zeama aia delicioasă în timp ce te amuzi că tu știi ceva ce nu știe niciun chef din lume: știi ce gust are copilăria ta, pământul ăsta care pe hartă arată ca un pește și care ne atrage indiferent unde alegem să hoinărim. Nu, nu e aceeași roșie când pui busuioc, mozzarella și ulei de măsline. Dar dacă totuși alegeți să mă ascultați, e ok să puneți niște fulgi de ardei iute (pentru că ăla proaspăt nu s-a făcut încă).

Am parcurs toate postările legate de Salvatore și m-am așezat azi să scriu după ce am văzut și o filmare din weekend-ul care a trecut. Am zâmbit la amintirea unui episod pe care nu vreau să-l uit niciodată, ceva ce e parte din mine mai ceva ca salata sus-numită. Se făcea că eram în curtea în care am copilărit într-o duminică de august, acum 21 de ani. Alături aveam prietenele de atunci, aproape ireal de mature pentru 17 ani, ultima vară de femei ne-promise unui bărbat: Miha, Rica, Cristinica și Rodica. Ni se făcuse poftă de ceva de care nu te saturi niciodată: cartofi prăjiți și o salată cu ultimele roșii ale sezonului. Am gătit împreună și ne-am bucurat că o făceam fără apăsarea unei obligații matrimoniale, am întins în bolul comun de salată și nici nu ne trecea prin cap că pâine îngrașă. Iar la auzul refrenului cunoscut, am urlat de bucurie și am cântat în cor:

ochii tăi îmi amintesc cât de mult ne iubeam
și cum ca doi copii în brațe ne strângeam
mi-amintesc când îmi spuneai că mă iubești 
dar nu înțeleg acum de ce mă părăsești

Well, no moral dilemma there, în anul următor dădeam admitere la Cibernetică și două din prietenele de atunci se măritau.

Azi am pus lângă salată și un compot de mere și caise îndulcit cu zahăr brun că am auzit că pâine îngrașă. 😛