Certificat de pauperitate

M-am apucat să scriu azi, deși cuvintele stau să iasă de câteva zile deja. Adevărul că niciodată nu știu exact ce o să iasă, îmi place să mă alint că așa simte orice artist. Poate că nici toate operele nu ies neapărat artsy atunci când nu ești disciplinat și ordonat… dar nah, cine a auzit de astfel de artiști?!

Nu am timp să scriu pentru mine, așa se explică de ce nu mai postez cu religiozitatea de altădată. Sunt însă activă pe pagina de blog și acolo investesc sume modice pentru ca scrierile mele din ultimii 5 ani să ajungă la cât mai multe persoane dornice de o lectură ușoară… sau mai puțin ușoară. Avem de toate, ca melodia care ne-a încântat la ciorba de potroace servită după nunta la care am participat în weekend: “Jos pălăria pentru femei/ Și dați-i femeii ce este al ei/ E mintea și sufletul tău, e tot ce vrei!” . Lăsăm deoparte puțin acest refren delicios, mie mi-a venit pofta să scriu după ce m-am uitat la finalul de la Moromeții II. Sunt foarte ocupată în ultimul timp, aproape nu am timp să mă uit la televizor și urăsc să devin așa mainstream. Îmi pun eu în farfurie carne de la conservă, acest treat pe care mi-l permit de cam două ori pe an și care se califică drept puținele chestii cu carne care pot fi cumpărate de la cel mai apropiat Mega (serviți cu piper proaspăt măcinat). Las la Moromeții pentru că sunt singură acasă și pot să savurez și dialogurile în același timp cu prânzul. Nu prea am noroc, interpretarea mi se pare forțată chiar și în condițiile în care eu nu sunt critic de film. Mă uit și privesc… ceva nu se leagă: toată lumea vorbește corect gramatical, poate nu am urmărit suficient, dar sigur nu am prins niciun Fă! rostit cu poftă. Acel Fa pe care l-am auzit din gura mămăiței de nenumărate ori și în tonalitatea căruia ghiceai dispoziția sau imperativitatea situației. Eu cred că nimeni nu a mai luat contact cu realitatea “aia” de multicel. Dacă nu știți despre ce vorbesc vă invit cu drag “la țară” lângă București, eu am copilărit la nici 30 de km de capitală. Scriu despre trecut și revin în satul respectiv unde puține lucruri se schimbă vreodată. Dar cum să pierzi atât de pitorescul: Coase-ți fa fusta că ți se vede buca! ? Nu știu, poate mi s-a părut, dar eu am simțit umilința de a merge de la autorități și pauperitatea să se citească pe tine, nu să spui frumos: A trebuit să merg la țară! Pula, pardon my French!

Mi-au venit toate astea în minte pentru că știam că nunta vărului meu primar o să le aducă în prim plan. Că o să mi se umezească ochii văzând un bărbat în toată firea căruia îi făceam parcă ieri cartofi prăjiți în vacanțele de vară la mamaie. Dacă mă gândesc că au trecut 20 de ani, mă zgudui de plâns de-a binelea… D-aia zic eu mereu aici și pe unde mai scriu, să nu mai fim săraci la minte, să lăsăm pauperitatea la vedere că nu e rușine. Știți cum e ciorba de potroace?! Fix așa cum zicea Radu Anton Roman: “Potroaca înseamnă sărătură, nu altceva, o zeamă reparatorie de după “chindiile” cumplite ale Valaho-Balcaniei… “. Sărac e ăla care pretinde că știe ce naiba e brânza aia rulată pe o boabă de strugure și pe care e prea timid să o pună la loc în farfurie după ce a pipăit-o îndelung cu limba. Ne prefacem că peste noi au trecut suficienți ani cât să știm că nu se mai bea Campari ci Aperol Spritz sau că am putea să îngurgităm un platou întreg de mizilic fără pâine. Dar pentru cine naiba o facem?!

Vă zic eu sincer, certificatul de pauperitatea a lu’ Niculae a lu’ Moromete e lipit pentru totdeauna de fruntea nostră. Că dacă te relaxezi puțin (adică te îmbeți zdravăn) o să știi că doar refrenul de mai sus acoperea sorbecăiala colectivă care ne cuprinsese mai ceva ca la un festin interzis cu ortolan – căutați și voi ce e ăla. 🙂 Sau că tocana de cartofi are mereu gustul de acasă, chiar și atunci când zici că ai pus alături un ou poșat, nu ochi românesc. Sau că nu poți să mănânci ciorba de perișoare decât cu dumicați de pâine.

În restul timpului putem reveni la poziția inițială de oameni ajunși, care inspiră adânc în paharul cu vin sau care iau interviuri unor chefi cu stele Michelin fără măcar să pună piciorul într-un restaurant de fine-dining. Pare că am pierdut ceva, dar eu știu că s-a mâncat farm-to-table din vremuri imemoriale, “s-a” de toate când femei strașnice se nășteau și creșteau în umbra altor femei. D-aia zic: Nu mai fiți pauperi!

„Cineva care stă pe dinafară nu poate să judece ce e înăuntru.” zicea și Marin Preda.

5 thoughts on “Certificat de pauperitate

Add yours

  1. Straşnic şi textul ăsta care mi-a mers direct în inimă, cred că aveam acolo un ghimpe şi nu ştiam.
    Oare nu e cam târziu să mai reparăm ceva? Să nu mai fim ce suntem, sau mimăm că suntem, de atâta timp?

    Like

      1. Excelentă soluţie!
        Mazăre frecată cu ceapă călită deasupra. Şi cu boia. Sau paprică, cum îi spune în unele părţi. Şi musai varză murată lângă.

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑