Deși nu am ajuns la niciun festival nici anul ăsta. Nu știu dacă e timpul pierdut sau nu, mai ales că eu toată vara am avut pe repeat Dă-i foale! live de la Subcarpați și probabil tot asta mi-ar fi plăcut la festival. Zilele sunt de obicei așa cum ni le facem și orice propovăduitor al gândirii pozitive tâmpe ți-ar spune fix același lucru. Pentru că trăim încă vremuri în care tot ce e nașpa e vina cuiva și noi ca buni români ne plângem constant de tot ce se poate. Nu sunt cu nimic mai bună, doar constat. Atât de frumos era la mare că e prima oară când mi-am dat voie să recunosc (în sinea mea) că nu sunt nebună de iubesc Balchik-ul cu atâta patimă. Și plaja încă sălbatică din Albena. Atât de sălbatică încât încă mai visez meduze de diverse forme și mărimi. Sunt frumoase ele, dar nu prea… 🙂 Nu am luat niciun șezlong anul ăsta că nu aveam de la cine, dar cu siguranță ar fi fost util când bătea vântul de aproape se formaseră dune. Nu puteai să citești pe plajă pentru că logistic era imposibil, iar despre nisipul adus amintire în urechea mea stângă o să vorbim altă dată. E irelevant ce zic eu aici pentru că am avut timp din belșug să fac… nimic gol. Nimicul gol e cea mai șmecheră chestie next to meditation. E sunetul mării și al vântului și privitul în gol ore în șir fără să te plictisești.

A fost o vacanță plină de revelații, epifanii cum am văzut că se zice mai nou. La cazarea care nu e nicidecum aproape de plajă am avut apartament lângă un cuplu de nemți care era de-a dreptul… încântător. Scuzați exaltarea care nu mă caracterizează, dar așa se simțea. Erau trecuți de 70, fumători amândoi, ne zâmbeau larg, sincer, când ieșeau să fumeze sau să citească. Nu am vorbit nimic altceva, dar eu ca ei vreau să ajung când mă fac mare. Am rezolvat planul cu pensia și unde o locuiesc, mai rămâne de rezolvat in-between-ul de vreo 20 de ani. Am zis eu de multe ori că mai îmi găsesc inspirație la oameni care au trăit mai adânc, mai asumat: “Cât timp există viaţă în noi, fericirea, ca şi nenorocirea ne urmăresc în bârlogul în care să zicem că am reuşit să ne retragem şi ne afumă la gura vizuinii cu atâta viclenie încât ne silesc să ieşim fără măcar să ne dăm seama că o facem.” (Marin Preda). Revelația acestei vacanțe este că nu putem să stăm în bârlog, chiar dacă e al naibii de cool, eu chiar lucrez de acolo și pare că evit human interaction. Așa că lăsăm anul nou cu rezoluțiile alea ridicole, eu și burta mea de pe spate ne-am simțit confortabil la mare și am decis schimbarea planului. Nu o să mai fie cu dietă când cade 1 lunea nici în 2020. Rămâne pe panou să învăț să cânt la acordeon – ascultați Dă-i foale! și o să înțelegeți. Cred că multe dileme în viață s-ar rezolva pe principiul de care am și scris pe facebook zilele trecute:

• Îmi fac și mănânc!
• Învăț să-mi cânt (eu mie)!
• Îmi iau și mă bucur (fuck that cognitive dissonance non-sense!)!
• Și… cel mai important, o să-mi scriu tot ce cred eu că trebuie să ajungă out there!

Nu sunt zen, hai să mai dăm o pauză acestui termen (deși, dacă mă gândesc bine nemțoaica citea o carte pe tema asta :)). Știi cum te simți când pare că pariezi toți banii pe tine doar tu mereu?! Se simte ca naiba de trist, dar îți aduni curajul și te afumi singur afară din bârlog. 😉

“Pune mâna şi scrie
Când în jurul tău e numai furie
Scrie sentimentul, scrie senzaţia
Fii tu poetul, salvează naţia. 
Pune mâna şi scrie… “ (și apoi intră acordeonul dacă #știicumzic)