Iau prima cină cu echipa din care fac parte de o jumătate de an, deși la birou nu am călcat niciodată. Una dintre colege mă întreabă cum reușesc să scriu, cum devine procesul ăsta al scrierii. Îmi spune că nu a reușit niciodată să facă asta și mă duce cu gândul la BAC-ul de la română în anul de grație 2000. Mi-a picat Eminescu la BAC, și oral și scris – am luat 7, respectiv 7,20. Nu contează asta acum, mi-o spun și eu, dar totuși cumva asta mi-a afectat capacitatea de a-mi estima corect parcursul în viață. Nu știu cum se așteaptă cineva ca niște adolescenți, copii chiar, să treacă dincolo de frustrările interioare ale unor profesori care nu i-au inspirat să devină tot ce pot să devină în viață. M-am dus să-mi ridic diploma cu o notă nesatisfăcătoare după standardele mele și secretara mă întreabă cu un ton superior unde am intrat și apoi continuă nestingherită discuția despre fiul care nu a reușit să îndeplinească suma așteptărilor lor.

Noi așa am crescut și suntem bine mersi dacă ne întreabă cineva, dar nu ne întreabă nimeni… mergem singuri la terapeut și plângem că nu știm să ne manifestăm sentimentele ca să nu rănim pe cineva. Știm să ne pupăm copiii până îi albim și le repetăm ca pentru a ne convinge singuri: Te iubesc orice ar fi! Ești cel mai bun copil și poți să faci orice!

Care e misiunea noastră?! Misiunea care exploatează educația primită (aia formală) și care ne pune în valoare talentele native?! M-am întâlnit ieri cu o prietenă dragă și mi-a zis că acum câțiva ani ar fi putut să jure că părea că mi-am găsit misiunea în gătit… iar acum pare că mi-am găsit-o în scris… despre gătit, despre restaurante și bucătari. Nu știu dacă am găsit-o cu adevărat, dar fix momentul ăsta mă împlinește profesional cât să cred că există o posibilitate să pot să fiu fericită scriind. Eu știu că nu e, știu că mereu o să vreau mai mult și asta mă face nemulțumită – exact cum mi-a zis primul meu angajator când mi-am dat demisia. Simt acut o nemulțumire constantă față de ceea ce livrez publicului amestecată puțin cu dorința de a reuși să devin un scriitor cunoscut. Tot acolo sunt, în sala încinsă de la liceul de fiță de pe strada Olari, iar profesorul supraveghetor mă întreabă: Nu prea te-ai pregătit, nu-i așa? Zâmbesc formal unui om căruia îi lipsește orice simț al empatiei, care mă pregătește cu singura școală pe care o cunoaște… pentru eșec. Eu nu am visul cu examenul la care mă prezint nepregătită, ci ăla în care sunt evaluată de oameni care nu înțeleg că tot ce ai e deja în capul tău. Suntem încă afectați de sindromul cu capra vecinului mai mult decât ne-am dori. Asta înseamnă că deși au trecut aproape 20 de ani de la BAC, tot mai caut uneori să primesc note bune și o bătaie pe umăr, de parcă nu m-am maturizat deloc în acești ani.

În fine, vine Crăciunul și se pare că e un moment bun de sinceritate excesivă, inclusiv cu noi înșine. Mă tot întreb ce s-ar întâmpla dacă… sunt super tentată să nu mai zâmbesc formal când mă întreabă cineva dacă nu cumva sunt nepregătită… și să urlu în schimb: Hey, ass-hole (găozare cum ar fi), sunt mai pregătită decât o să fii tu vreodată! Evident că nu sunt în stare să o fac, dar dincolo de percepția mea greșită că nu aș putea să am grijă de mine, stă dovada că asta am făcut toată viața.

Misiunea… well, aia crește cu noi și nu știm niciodată nimic sigur.