Doar nu credea nimeni că a scăpat de clasica postare de început de an (și) din partea mea. E adevărat că m-am gândit dacă să o scriu sau nu… dar nu o să fie chiar clasică și nu neapărat resolutions related. În primul rând o să explic poza: e tabloul din dormitorul părinților mei care în copilărie mă fascina și care a fost sursa de inspirație pentru coperta primei cărți. Taboul a ajuns la mine și m-am pozat în fața lui pentru că tocmai ce mi-am ajustat puțin aspectul și privesc cu încredere… înainte (în timp ce fetele din tablou se duc unde au ele treabă). De asemenea, port bluza mea cu Make Empathy Great Again – scrisul nu a mai încăput în poză, dar vă zic eu. 🙂 Pentru că se folosește foarte mult limbaj licențios la noi în casă lately, o să zic și eu ca fiul meu: De ce p… mea nu lăsăm să se ducă 2019 cu oameni, cu experiențe și ce-o mai fi și să ne cultivăm puțin empatia de a live and let live (sau de ce nu? die)?! De ce e așa greu să înțelegem că sunt oameni care rezonează cu un conținut exaltat cu planuri și misiuni mărețe, iar alții care nu-și promit nimic pentru că funcționează mai bine pe deadline-uri mai strânse?!

Cum s-a încheiat 2019? Dramatic din punctul meu de vedere… cu lucruri care s-au terminat definitiv în forma în care le știam, dar care au făcut loc la noi începuturi. Printre cele mai frumoase lucruri pe care mi le-a spus soțul meu anul trecut a fost faptul că îmi admiră consecvența. Poate că nu a folosit exact cuvintele astea, dar sunt sigură că asta a vrut să spună despre proiectele de scriere pe care le sponsorizez de cele mai multe ori din bugetul familiei. Dacă ar fi să mă duc cu imaginația sălbatică în locuri și mai puțin umblate, v-aș spune că acum trăiesc exact o perioadă de înflorire profesională pe care mi-am imaginat-o și despre care am scris în Drumul meu. Că e bine sau rău nu știe nimeni… cine a citit cu atâta atenție cartea mea încât să facă acum o evaluare?! Cum ne așternem așa dormim – zice o vorbă românească sau What you sow is what you reap!, dar nu știi cât durează până culegi sau până te culci (de tot). Chiar nu am vrut să par morbidă, dar dacă adun 20 cu 20 iese aproape vârsta pe care o s-o împlinesc anul ăsta. Nu e vorba că nu mai am timp sau că sunt bătrână, e doar o atenționare blândă pentru mine să fac ce-mi place. Că unii își setează obiective de neatins, nu e problema mea… eu nu mă apuc de cură de slăbire în niciun an pentru că știu că nu e ok să-mi pedepsesc corpul în felul ăla. 🙂 Eu îmi pedepsesc mintea și sondez niște adâncimi care par de neînțeles pentru the untrained eye. Cum fac asta… easy: write – re-write!

În altă ordine de idei, mâine e onomastica mea și îmi place să scriu despre asta mereu. Chiar dacă nimeni nu crede că sunt ceva moșteniri energetice acolo, eu chiar sunt convinsă că sunt o bucățică din bunica mea maternă care se numea Jana și în buletin Ioana. Am înțeles că atunci când nu pot să gătesc și să hrănesc oameni la propriu – cum făcea ea, pot să alimentez pofta lor de povești. E o mare responsabilitate să hrănești (nurture) și eu am crezut până de curând că dacă nu mai poți să faci copii ești cumva stearpă. Lecția asta a durat cam 20 de ani, a fost dureroasă și presărată din belșug cu dramatism. Dacă aș pretinde că sunt mai citită în domeniu, aș zice că poate am vindecat o rană sau un conflict interior și validarea acestei vindecări nu o să vină de la un terapeut clasic. Că eu înglobez toate concepțiile greșite despre viață ale strămoșilor mei e evident (cel puțin pentru mine)… că învățăm întreaga viață, că nimic nu vine ușor, că viața e uneori ca carosabilul… true true and true… dar aleg să trăiesc!