N-avem! Știți că marile iubiri ca-n filme s-au consumat deja sau sunt transformate în niște romane de doi lei jumate de citit când ești prea bătrână să mai crezi în ele. Eu nu mai am timp să citesc și chiar mă gândesc serios cum să mă citească oamenii când eu nu acord timp suficient altor povești. Citesc chestii mai profi, ceva care să-mi dea un sentiment fals de siguranță cum că o opinie documentată e mult mai bună decât una din puțul gândirii profunde. Că nu am niciodată senzația că sunt suficient de deșteaptă încât să scriu nedocumentat. Plus că datorită capacității mele imense de mimetism, mi-e frică să nu împrumut o idee, iar teama asta își are rădăcinile în senzația că nu sunt originală.

Anyway, trebuie să marchez aniversarea de 22 de ani alături de inițial iubitul, apoi soțul meu. Nu, nu e cheesy, că nici d-aia nu avem, e viața așa cum se petrece ea. Aici am scris acum 2 ani un fel de context, vizitați postarea dacă aveți chef. Se schimbă multe în 2 ani, unele radical altele aproape imperceptibil. Nu mai suntem la fel, am crescu, eu și el am crescut împreună mai mult decât ne-am fi dorit. Și totuși, era nevoie să treacă 22 de ani de relație ca să ne dăm seama cât suntem de proști, era nevoie să citim niște cărți dureroase, să ne oglindim, să ne rănim, să urlăm uneori, să fim pasiv-agresivi alteori și să plângem urât și deznădăjduit. Spun că era nevoie, dar ne fapt nu era, fiecare cuplu e liber să urmeze o anumită cale și cei care îl formează să rămână fideli chemării interioare – chiar dacă e vorba de copii la mijloc. Noi suntem într-un loc bun acum, vom aniversa vineri cei 22 de ani așa cum am aniversat în fiecare an, fără excepție.

Pentru că viața noastră și mare parte din postările mele sunt despre filme, azi o să fie despre un serial pe care îl urmărim de vreo 8 ani – Shameless (american – ăla cu W.H. Macy). A început ca serialul de sâmbătă seară de după ce se culca copilul și noi credeam că mai avem energie pentru sex, pardon! dragoste. Câteodată era. La fel cum în cuplu există uneori disponibilitate pentru celălalt, alteori nu. Cum simți că uneori te enervează și faptul că respiră prea zgomotos sau lui i se pare că râzi ca mama ta. La mine se aplică and it’s a fucking scary laugh. Deci, copiii familiei Gallagher al căror tată e Frank – Macy, au crescut cu noi și cu al nostru rod al iubirii. Săptămâna trecută s-a încheiat sezonul 9 și eu am plâns, nu am îndrăznit să mă întorc spre el să văd dacă plânge. Nu cred că răspunde nimeni la call to action de a se uita la acest serial, dar este atât de raw acțiunea că ai prefera să crezi că nu seamănă cu tine sau cu familia ta. Poate nu e identic, dar situațiile în care sunt puși copiii sigur justifică acțiunile lor și fac din serial unul dintre cele mai fidele reprezentări ale vieții din South Side (de care sigur ați auzit în melodii rap). But, first things first… Doing things you don’t want to do is how you make a relationship work. — Frank Gallagher

Nicicând nu s-au rostit cuvinte mai adevărate despre o relație și aici intră tot ce “trebuie” conform educației primite. Tot ce de fapt te privește doar pe tine și el trebuie făcut în ordinea confortabilă pentru rude, în direcția disponibilității lor de a ajuta tânărul cuplu; orice altceva care pare că nu te face să ieși cumva în evidență deranjant – de la veganism la schimbarea convingerilor spirituale. Sărim peste pozele de la nuntă, oricum le-ați mai văzut pe aici, direct la prima vacanță în afară de după zilele de miere de la Paris. Aici primisem eu o primă de la job și am mers în Tunisia în anul 2007. Anul 2007 a fost unul bun pentru că nicio dramă nu se petrecuse încă, familiile erau intacte și eram per ansamblu independenți – luam doar bani și murături de la părinți. Nu glumesc!

• 

Nu știu ce calcule am făcut anul ăla, dar ne-a ieșit și de-o vacanță în Croația – sigur era vorba de o refinanțare. Nici acum nu glumesc! Mereu o să-mi aduc aminte de vacanța aia pentru că am vizitat Veneția și pentru că am sacrificat aerul condiționat pentru ea – temperatura în garsoniera din Drumul Taberei a atins cote nebănuite. Totuși am găsit cazare frumoasă, demi-pensiune, fără burghezul aer condiționat, dar nu era să ne supărăm pentru atâta lucru. Cred că în ultima zi ne-am prins cum se comanda felul doi de la cină din tabelul cu 2 intrări pe care trebuia să-l completăm, iar supa alfabet avea gustul de acasă – monoglutamat și vacanțele de la Costinești din studenție. Ajungi unde nu sperai să ajungi și în piața San Marco faci calcule în minte cum “Pola” te-a păcălit la casa de schimb și ai pierdut 100 euro… aia e. Noroc că nu a fost foarte cald: Sometimes we get so wrapped up in getting what we want, that we forget to ask ourselves why we wanted it in the first place. — Ian Gallagher

Mai trece un an și coafura tuturor rezistă, chiar dacă nu mai zâmbim așa larg, ai simțit gustul lacrimilor amestecate în bărbie când veneai de la spital pe jos – mamaie care te crescuse făcuse un atac vascular. Pe de altă parte îți doreai un contraceptiv care să permită niște momente de intimitate lipsită de grija maternității și sacrificaseși ceva pe drum: libidoul. Bine, se lăsase și cu niște acnee urâtă și erai cam plinuță – asta ca să fim blânzi. Nimănui nu-i ardea de sex, încercam să ne comportăm ca niște adulți responsabili. Oricum nu ne distrasem prea mult până atunci, am schimbat Loganul și am plecat într-o vacanță: I just thought squirting was a myth, like unicorns or moderate Republicans. – Phillip ‘Lip’ Gallagher

Selfiul care urmează cred că e făcut cu aparat foto și e ultima oară când l-am văzut zâmbind așa. Ne-am căsătorit în speranța că lângă el o să învăț să fiu jucăușă… el spera să devină serios ca mine. Ce a ieșit?! Un dans ciudat în care nu puteam să punem mâna unul pe celălalt, ca un ritual de împerechere nereușit. Exista o convenție între noi să nu ne jignim iremediabil – a se citi să ne înjurăm de origini. Era un contract pe care abia acum putem să-l ardem simbolic, care zicea că dacă ne simțim bine trebuie să fie ceva putred în altă parte. Nu ne-am simțit bine și spre final de 2008 am îngropat-o pe mamaie. Poate că nu pare mult, dar sunt povești în fiecare familie, e adolescența în West Side nostru – Militari, sunt niște #Metoo pe care le-ai acoperit cum ai știut, vină pentru a că nu întrunești așteptările părinților și peste toate presărată sărăcie din “belșug” – toate astea te fac să fii cringe, dacă ai avea idee ce naiba înseamnă asta. Dar cu siguranță nu un deces în familie te destabilizează, ci anxietatea permanentă, grija zilei de mâine și poimâine la care ai uitat să mai visezi: I had no idea people I knew could die. – Debbie Gallagher

Ajungem la un moment de oarecare acalmie, ăla în care în sfârșit hotărâți împreună că e timpul pentru un copil. Ne-a zis o cunoștință (nu pot să-i zic prieten) că: hă, hă, v-ați hotărât să faceți copii când vine criza?! Nu știu sincer la ce criză se referea, sper că era aia interioară și că oamenii nu decid să devină părinți după consultarea evoluției economiei mondiale. Zic și eu! Da, era anul în care s-au încheiat “prietenii” care aparent duraseră o viață – viața de până atunci sau viața cum o știam eu. Uitându-mă în urmă, constat că habar nu aveam cum arată afecțiunea, cu atât mai puțin dragostea. Ne-a luat 22 de ani să recunoaștem deschis că nu știm dacă ne iubeam când am decis să ne căsătorim. E foarte trist și aproape ai întinde mâna către așa-zișii adulți de atunci să-i mângâi și să le spui că e ok, nu era vina lor că nu știau nimic. Copilul… well, copilul a venit pe lume în prima zi a lui 2010 și da, eram rupți în cur de sărăcie cu sau fără criză. Dar nu cred că el a resimțit asta, sper însă că nu a conștientizat că e crescut de un părinte anxios și unul evitant (schimbam rolurile între noi într-un ritm prea alert ca să ne dăm noi înșine seama). E un copil extraordinar, e cel mai bun lucru care putea să iasă din uniunea noastră și sper că măcar instinctual l-am ales pe el știind că o să fie un tată bun. Majoritatea oamenilor se despart după ce fac copii (mă bazez strict pe observații personale) sau după ce încearcă să dreagă busuiocul cu al doilea. Pare că sunt răutăcioasă, dar nu sunt. Eu nu mai pot să fac copii și după ce am fost bona de serviciu pentru nepoți și verișori, tot declar deschis că nu e atât de solicitant să-i crești. Nu am știut să fiu o mamă caldă, dar am arătat afecțiune fără rezerve și toate ieșirile mele au venit din frica de a nu-l îngriji bine. Tot mi-e frică și nu m-am iertat pentru clipa de neatenție când a căzut cu fața în jos pe scări. Refuz să mă gândesc că se putea întâmpla mai rău…

Fiona: I don’t really know what I’m supposed to do now.
Lip: The only thing you can do, you get back up, you start over.
Fiona: It’s that easy, huh?
Lip: No.

În una din pozele de mai sus, e cu noi și al doilea copil. Nu, nu vreau să par morbidă, dar oricum am scris o carte despre asta – Foamea. Am ajuns în anul 2012, an în care nu s-a sfârșit lumea, dar s-au terminat cu siguranță unele lucruri și noi am îmbătrânit peste noapte. Pentru mine a însemnat pierderea unui copil și certitudinea că nu mai e ok să mă încumet să fac altul – poate aș fi putut atunci, dar era un soi de egoism amestecat cu inconștiență. Pentru el a însemnat pierderea tatălui și per ansamblu ne-am pierdut pe noi, fiecare cu durerea lui despre care nu mai era nimic de zis. Poate ar fi fost util să mergem la psiholog, dar ne-am aruncat în rutină și am uitat de noi cu totul. Nici măcar nu cred că eram triști, doar ne învârteam prin existență. Poate era un moment bun să ne căutăm alinare în brațele altcuiva, dar nu am făcut-o. Sunt fericită că nu am făcut-o, deși psihic eram jos de tot. I wanna tell you something, but I don’t really wanna talk about it because I’m not sure how I feel about it, and I don’t wanna be told how to feel. — Debbie Gallagher

Eu o să susțin mereu că 50 shades of Grey și scrisul m-au salvat, primul poate a contribuit major la salvarea căsniciei. I know you want to punish me, and I get it. I want to punish myself. — Fiona Gallagher Poate m-a salvat ceea ce ar trebui să ne salveze pe toți zilnic – proiecte și bunul simț de a ne agăța de orice ne determină să ne trezim a doua zi. Opusul lor este depresia și m-am diagnosticat singură ca fiind depresiv funcțional. M-a ajutat atunci foarte mult Partea întunecată a căutătorului de lumină și dorința de a studia, inițial aviație și apoi Social Media. În primăvara lui 2014 am scris primele texte și am urmat un curs despre cum faci din Facebook altceva decât să joci Farmville și să pui poze cu copilul. Am dat drumul la blog și am început să merg regulat la conferințe, cumva spre disperarea lui… părea că îl las în urmă și vreau alt drum – Drumul meu (așa se numește prima mea carte). Nu am simțit nicio vinovăție atunci și în mintea au început să-și facă loc idei precum: nu sunt responsabilă pentru felul în care te simți, nu trebuie să avem aceleași pasiuni ca să fim împreună… Yes! It’s about me! Okay, because it’s never about me and I’m finally making it about me. –  Fiona Gallagher

Am sărit peste aniversarea de 10 ani de căsnicie pe ne-am dorit-o memorabilă. A avut loc în curtea bunicii care m-a crescut – cunoscută aici pe blog drept mamaie. Cred că de fapt eu îmi dorisem o nuntă la cort în curtea în care îmi petrecusem mare parte din copilărie și adolescență. În poză apare un clasic tort de biscuiți făcut de mama și decorat cu jelly beans și undeva în fundal nelipsitul WC din curte – trademark-ul nostru de români adevărați. Am evitat să scriu explicit despre lipsa banilor că ne hazardăm acuș că love conquers all – It doesn’t!!!! Nu zic că banii ne-ar fi salvat de inevitabil, dar cu siguranță ar fi ajutat să nu fim atât de nevoiași. Nu mă deranjează că stăm cu chirie, la fel cum nici pe el nu-l deranjează să conducă un Logan, dar precum Fiona mi-aș dori să putem face stocuri de hârtie igienică Zewa. Mi-ar plăcea să nu mai consider că produsele de la Paul sunt pentru clasa de mijloc și să nu ezit când trebuie să aleg între un fresh de portocale și un Cappy pentru copil. Nu mă vait, dar a fost greu când meritam să ne fie mai ușor. Sau poate nu meritam pentru că nu învățasem toate lecțiile despre vină, despre cum ai impresia că te tocmești cu Ăl de Sus pentru sănătate în defavoarea banilor. Poate mai vindecăm din preconcepții și anul ăsta voi deveni best-selling author (nu la noi, știu) și luăm un Logan nou – God willing ofc! 🙂

Cei doi ani scurși de la postarea pe care o citez în articolul ăsta, au fost foarte grei. Eu am învățat să lucrez de acasă și să-mi fie mereu (și mai) frică de ziua de mâine. El a văzut cum încep să devin self-suficient, să mă îndepărtez și să îndrăznesc să visez la altceva decât ne înțelesesem tacit că ar fi de ajuns acum 22 de ani. Am sperat să devin independentă ca să mă aflu pe mine și să încerc să mă iubesc. Iubirea nu doare și nu presupune sacrificiu, iubirea ne încălzește în interior și nu ne urâțește cu suspiciunea zilei de mâine. Treptat o să o descoperim și noi, sunt sigură de asta. Dacă am avea cu cine să ne tocmim, probabil am cere mai mult timp – You’re my best friend and the best fuck I ever had. –  Monica Gallagher

Altfel, a fost…

Și nu în ultimul rând… O să fim bine!