Pierderi di memorie

Mă uit la știri și urmăresc cu aceeași îngrijorare, citesc până târziu în noapte tot felul de site-uri și indicații și la final jur că nu înțeleg poporul român. De la lipsa de încredere în instituții la ură față de semenii noștri care nu stau acasă. Ieri am ieși din casă și m-am dus la pădure, recunosc. Acum o săptămână fusesem la aceeași pădure, afară era frig și urât și noi am mâncat o pizza stând în picioare lângă mașină. Nu am justificare, dar de amorul artei o să spun că e o pădure în care nu era nimeni. Era frumos, am cules leurdă și am stat să ne bată un pic soarele. Nu am făcut poze nici măcar pentru Instagram, am absorbit frumusețea the old-fashioned way. După anunțul de ieri din partea autorităților am constatat cu tristețe că iar s-a auto-sesizat “comitetul de urgență cu experți în comunicare” de pe facebook. E o situație specială care ar trebui să ne îndemne la toleranță, dar noi n-avem!

Nu e vorba că am avut vreodată, dar viața cum o știam s-a terminat. E o chestiune de perspectivă asupra lumii pe care fie ne-o asumăm, fie ne căcăm pe noi la propriu. Am investit o sumă modică într-o postare de blog numită Certificat de pauperitate și poate azi trebuia să-mi intitulez postarea Sărăcia duhului… Sunt deprimată și eu, risc să-mi pierd toate colaborările din Horeca, e groasă, e pe bune și e aici… dar e decizia mea dacă îmi găsesc ceva de care să mă agăț. Eu decid să mă agăț de scris, e cea mai bună justificare să scriu tot ce am amânat nejustificat. Și cum ultimul meu proiect scriitoricesc se adresează mai degrabă adulților, o să spun ceea ce am învățat de la Alex de la Nexus: ca lucrurile să curgă firesc și apoi să aibă succes, trebuie să vină dintr-un loc frumos – mă rog, poate el a spus-o în mai puține cuvinte. 🙂 Adică toate materialele despre antreprenoriat, leardership sau ce-o mai fi, sunt până la urmă niște demersuri cerebrale într-o direcție. Un business nu e condus de emoție și nici norocul nu ar trebuie să fie plan de afaceri. Dar când vorbim despre conținut, despre empatie și sprijin, sigur nu ar trebui să arate de parcă vânăm greșeli de exprimare și discurs. O chestie pe care eu am deprins-o dintr-un mediu surprinzător, este că atunci când decidem să urmăm o credință/ideologie diferită, tot trebuie să ne supunem legilor statului care ne permite să ne exercităm libertățile astea.

D-aia zic, hai să nu suferim de pierderi de memorie. Ăștia de aici de sus sunt fiul, respectiv nepotul meu, poza e de acum un an. Nu am uitat să-mi număr binecuvântările pentru copiii din viața noastră, mi se pare nasol că trebuie să-i expunem la informațiile de ultimă oră. De ieșit din casă nu are chef niciunul, nu i-a interesat asta prea mult. Da, sunt uitați în fața unor ecrane, dar nu e un moment bun să mulțumim că abordează situația ca pe orice altă zi din viața lor?! Mi-ar plăcea ca oamenii care mă citesc ocazional să-și aducă aminte că fără poze și rețele de socializare, tot știam să zâmbim superior unor stories care se desfășurau în fața ochilor noștri. Că cea mai bună cafea era savurată încet în timp ce stăteam mult prea înghesuiți și prea intimi la Steam sau la Origo. Că am ales benevol să petrecem sărbătorile cu cei dragi (cu foarte mici excepții), chiar dacă era plicticos și râdeam la aceleași glume. Că știam să apreciem ce contează, chiar și glumele lu’ tata spuse pentru a o mia oară. Btw, știați că: Palinca băută cu măsură e bună în orice cantitate?! 🙂 True story! Că știi că invariabil ajungi să te cerți la sărbători, că se simte în aer încordarea mocnită ce precede ciocnirea dintre generații. A uitat careva să aprecieze mirosul de copaci în floare, felul în care ne îndrăgostim de țara noastră în fiecare primăvară?! I think not! O să ieșim rău din asta dacă uităm că toate celelalte ne bucurau sufletul, dacă alegem să vedem doar incompetență în jur. Suntem blocați în casă cu partenerul de viață, o să trebuiască să învățăm să ne placă de el/ea din nou… sau o să constatăm că nu ne-a plăcut niciodată. O să stăm cu noi înșine și poate că nici așa nu o să ne placă ce descoperim. Fără să fac show-off din asta, chiar am făcut rai din ce am avut până acum. Nu exaltare, ci simpla conștientizare că vin momente (de cele mai multe ori scurte) de fericire, majoritatea vin după multă muncă și eforturi. Nimic nu s-a schimbat aici, o să mai avem parte de fericirea aia, dacă o să știm să o recunoaștem. Am zis de multe ori despre anul 2012 că nu a fost sfârșitul lumii, dar și atunci am pierdut ceva, pentru unii s-a sfârșit… de tot. Cum ar fi să ne uităm la copii și să ne gândim că ei vor moșteni pământul pe bune… ca de exemplu copilul ăsta mare care și el lucra în Horeca și abia începuse să-i placă. 🙂 Pe final LOVE… actually.

General opinion’s starting to make out that we live in a world of hatred and greed, but I don’t see that. It seems to me that love is everywhere. Often, it’s not particularly dignified or newsworthy, but it’s always there – fathers and sons, mothers and daughters, husbands and wives, boyfriends, girlfriends, old friends. When the planes hit the Twin Towers, as far as I know, none of the phone calls from the people on board were messages of hate or revenge – they were all messages of love. If you look for it, I’ve got a sneaky feeling you’ll find that love actually is all around.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑