Cum te identifici cu personajul

Se pare că azi sărbătorim World Book and Copyright Day, asta pe lângă sfântul Gheorghe. Practic o ținem tot într-o petrecere, izolați fiind în continuare și mai ales triști. Am vrut să-l forțez pe ăsta micu’ să învețe ceva dacă tot stă acasă, apoi mi-a trecut. Suntem îndemnați de doamna de religie să-l punem să se uite pe Trinitas și youtube la minutul de religie. Sigur, aș putea să fac asta dacă nu ar fi super ocupat cu Minecraft, Roblox și iRaphael. Mă uit la el dimineața cum doarme, parcă e alt copil. A început să mănânce mai bine, să doarmă mai bine, nu a mai avut parte de o așa vacanță de când eram eu în concediu de creștere copil. Nu pot să trag de el să învețe, să facă teme, pentru că mi-e foarte greu să trag de mine.

Traversăm o perioadă de doliu, nu ne reinventăm, nu suntem în vacanță, dimpotrivă… simt că muncim mai mult decât de obicei. Cu excepția zilei de Paște, eu muncesc de parcă permanent mă văd toți angajatorii că m-am ridicat de la ședința de pe zoom în curu’ gol. Ar fi absolut natural să fac asta, sunt la mine acasă, lucrez în chiloți din sufragerie ca orice freelancer care se respectă. Dar nu, nu (mai) e chiar așa. Că acum ne zice cineva cum să facem să fim bine acasă. Nu ne lipsea decât imboldul când eram liberi, dar aveam posibilitatea. Acum dacă trebuie să faci ceva pentru job e ca și cum te simți prost să spui că ai dat o fugă până la Mega. Parcă o voce din mintea ta îți ia interviu și te pune la colț legat de frecvența vizitelor la Mega. Dacă nu aveai chef să muncești într-o zi, găseai rapid o scuză – m-am dus la mama, stă la două stații de mine. Acum nu ai voie… unde ești? are un singur răspuns, respectiv una dintre camerele apartamentului, iar ce faci? mi-aduce mereu aminte să fac ceva cu folos, măcar să contribui la îngrijorarea colectivă, la Netflix mă uit de parcă e o plăcere vinovată.

Ce să mai facem cu timpul câștigat?! Eu ascultam muzică și mă uitam în gol când mergeam cu metroul. Alegeam să trec pe la mama unde copilul stătea în timpul zilei, aduceam mereu un desert din oraș și îl ascultam pe tata spunând că mâncăm prea mult zahăr. Nu am făcut nimic cu timpul ăla, l-am investit în muncă, am terminat o carte – a patra. Nu mă laud, că nu am la cine, dar după 40-ish zile de izolare, am răbufnit – că nu am timp, că nu mă pot ocupa de carte cum trebuie, că am nevoie de o pauză, că nu pot să scot ceva creativ sub presiunea asta… evident, m-a îmblânzit puțin bărbatul, m-am uitat în calendar și m-am diagnosticat cu un banal PMS și am decis că o iau de la capăt azi. Și mi-am adus aminte de un articol din New Yorker, publicat la început de 2018 și intitulat sugestiv Improving Ourselves to Death. Printre altele, zice articolul că sunt trei factori determinați în rularea acestui scenariu: natura/mediul, cultura cu spiritualitate cu tot și economia – “People are suffering and dying under the torture of the fantasy self they’re failing to become.”

Tot ce se discută în articol are legătură cu era BC – Before Coronavirus dacă îmi e permis, normalitatea pe care ne-o dorim acum atât de mult. Dacă mediul în care funcționam ne condiționa să fim protagoniștii propriei povești de viață, având un istoric clar de ființe preponderent sociale… well. distanțarea socială ne forțează un pic să scriem peste ce știam. Nu să ne îmbunătățim, doar să ne dăm doi pași în spate că vedem ce evoluție patetică aveam pe scena vieții. Poate că ne uităm la mătușa excentrică care mereu moțăie în fotoliu și decidem că vrem să jucăm personajul ei, sau poate ne vedem gesticulând și agitându-ne în gol că nimeni nu stă la locul lui. Eu nu rescriu personaje, eu sunt pe rând toate personajele mele. Dau cu ele de toți pereții și apoi mă întristez de cât de proști sunt, aveau toate răspunsurile acolo… printre rânduri.

Am alergat azi de bezmetică prin casă de parcă mi-era rușine de mine că nu am făcut ce trebuia până la ora 13 și apoi mi s-a făcut rău și m-am întins. De unde vine strofocarea asta?! Nu m-am întâlnit cu personajul care îmi doream să fiu pe timp de pandemie: mamă care face teme și gătește, profesionist care muncește până la epuizare și soție care inventează intimitate în condiții de apartament cu două camere. Atâta s-a putut și tot suntem hrăniți cu aceeași idee că atât se va putea, parcă noi ca popor tot suntem momiți cu o răsplată dacă ne jucăm personajul cum se așteaptă de la noi. Suntem obosiți, triști, nu mai avem entuziasm pentru orice ar fi după 15 mai… și parcă va trebui să sărim ca dintr-un somn adânc și să ne apucăm de lucruri așa cum le-am lăsat. Nu am fost în vacanță!!!!!

Ne lămurește domnul Vela și cu nunțile, de parcă se vor înghesui oamenii la altceva decât la recuperarea pierderii generate de avansuri și ținute, plus desfăcut căsnicii și obținut ordine de restricție. Zicea o autoare îndrăgită în cartea ei de referință – “In desperate love, we always invent the characters of our partners, demanding they be what we need of them, and then feeling devastated when they refuse to perform the role we created in the first place.” ― Elizabeth Gilbert

Să lăsăm povestea aia cu normalitatea și la ce o să ne întoarcem într-un ținut al poveștilor, în bancul ăla cu zmeul care stătea peste munți, peste văi, peste mări, păduri nesfârșite și alte nenumărate dealuri. Zicea sărăcu’ când în sfârșit ajungea acasă – Băga-mi-aș, ce departe stau! Și noi suntem departe de locul în care stăteam… poate facem o analiză și ne dăm seama că de data asta chiar nu se justificau costurile pentru round-trip.

One Comment Add yours

  1. lacramioarasimionica says:

    Tine-o tot asa. Te descurci de minune.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s