Despre oameni-bumerang

on

Tot citesc și scriu despre faptul că se simte că suntem la finalul unui ciclu de viață, adică suntem în doliu. Jelim ceva ce era viața noastră de până în pandemie și toate lucrurile mărunte care ne dădeau un sentiment (fals) de siguranță. Lucruri mărunte le zic la acele ritualuri care ne determinau un anumit statut și fără de care credeam că nu putem – cafeluțe bune de tot, pantofi, haine, prânz la restaurantul preferat și SEEN în unul din locurile cool ale capitalei sau ceva conferințe. Ei bine, s-a cam terminat cu asta, pentru unele nu vor fi bani, iar pentru altele nu e voie deocamdată.

Am citit un articol care se cheamă Prepare for the Ultimate Gaslighting* în care termenul Gaslighting is defined as manipulation into doubting your own sanity. Nu ne punem încă la îndoială sănătatea mintală (sper!), dar nici departe nu suntem. Situația până acum 1 lună jumate era așa, se aplică și la noi deși e scris pentru americani – We, as a nation, have deeply disturbing problems. You’re right. That’s not news. They are problems we ignore every day, not because we’re terrible people or because we don’t care about fixing them, but because we don’t have time. Sorry, we have other shit to do…. It is very easy to close your eyes to a problem when you barely have enough time to close them to sleep.

În fiecare zi avem aceeași rutină: copilul doarme cu noi în pat (da, am auzit toate sfaturile și sugestiile legate de asta și da, are 10 ani!) la o oră trecută de doișpe fix, ne îmbrățișăm, cânt eu ceva de dormit – el e prea odihnit să doarmă și îl las cu tatăl lui ca să prind două ore de lucru în sufragerie. Stă culcușit pe mine și nu e tocmai mic, iar de la pieptul meu se uită în sus și zice – Ai nasul mare! În fiecare seară mă miroase și îmi spune a ce miros, asta în condițiile în care sunt proaspăt spălată, inclusiv pe cap. Nasul meu mare și felul în care miros sunt percepția celorlalți despre mine ca primă interacțiune, deci încerc să le fac memorabile… glumesc! Una din seri mă anunță ăsta mic cât mai e până pe 15 când o să meargă la verii lui la țară – doar el cu tacsu. Eu am fost anunțată că rămân acasă, da’ să nu mă supăr. Nu mă supăr, dar subconștientul meu scoate la iveală un vis interesant – Se făcea că mersesem la țară și nepotul meu era foarte dezamăgit să constate că am venit și eu, se pusese săracu pe un plâns sincer. Reacția mea din vis a fost că nu pot să-l fac să se simtă aiurea pentru exprimarea atât de onestă a sentimentelor și am început să râd în hohote. Efectul a fost cel așteptat, plânsul lui s-a transformat în râs printre lacrimi.

Râsul meu din vis nu avea legătură cu sănătatea mintală, dimpotrivă, putea să fie chiar lipsa ei, dar mi-a adus aminte de multe situații similare din viață. Cât de siguri suntem că suntem bineveniți atunci când decidem să apărem în viața celorlalți?! Și dacă nu apărem, dacă nu parcurgem nici jumătate din drum către ei, de cele mai multe ori alegem să stăm pe loc. Oamenii bumerang sunt oamenii pe care prin diverse tactici (unele inconștiente) îi trimitem departe doar pentru a testa dacă se întorc. Testul nu e pentru ei, e pentru noi, dar e prea dureros să recunoaștem. Relația cu copilul mi-a arătat de multe ori cele mai groaznice frici ale mele – că oamenii mă iubesc nu pentru ce sunt, ci pentru ceea ce fac. Ceea ce nu e așa rău, nu putem să cultivăm doar relații cu semnificație. Dar ceea ce sunt eu și ce mă face iubibilă sunt (și) acele trăsături ciudate și care pentru copilul meu sunt reconfortant de găsit când dorește să le acceseze, adică atunci când vine acasă de la țară. Mereu intră în casă și se așteaptă să găsească o mâncare pregătită special pentru el, ceea ce e extrem de flatant dacă stau să acord atenție acestui fapt mărunt. Vrea la Mega cu mine ca să ne umplem brațele de jeleuri, ciocolată și sucuri dulci și mama să dea cu cardul de parcă nu avem nicio grijă pe lume. Și da, e o mare fericire pentru mine să fac asta, pentru asta muncesc. Nu mă iubește că pot să fac asta, ci pentru momentul împărtășit împreună, sunt convinsă de asta.

Dar nu am fost mereu convinsă, am avut întotdeauna rezerva că dacă trimit oamenii departe de mine, ei nu o să se mai întoarcă. Așa e, nu s-au mai întors! Pentru cei la care nu puteam să renunț de bună voie am început să-mi croiesc niște povești de adormit adulți – cum că au rătăcit număr de telefon, nu știu unde să mă caute, sunt ocupați și pentru ei am stat pe loc. În cele mai negre coșmaruri, cineva, o forță invizibilă, mă obligă să stau pe loc. În unele dintre aceste coșmaruri mai înfrunt și niște frici precum cea de gândaci sau de a umbla goală în public. Eu mă fac să stau pe loc, ffs!!! și apoi mă urăsc pentru asta. Statul pe loc înseamnă că dacă ți-am aruncat inelul de logodnă după tine, vreau să te întorci și să mă abordezi cum trebuie. Dar dacă trece un timp și nu te întorci, eu o să aleg să aștept în același loc în care m-ai lăsat… sperând. Cât stau acolo?! Până decid că nu mai merită să aștept – am stat și 20 de ani… oamenii-bumerang nu se întorc pentru că nu există!

Din păcate, asta ne învață pandemia și tot gaslighting-ul care va urma – am stat pe loc TOȚI! Și dacă nu ne-a găsit cine credeam noi că trebuie să o facă, ar fi bine să ne punem în mișcare, încetișor, să nu ne doară toate cele. Toată dezamăgirea, toată indignarea și ranchiuna poți să o transformi acum în ceva mai puternic; în lumină și iubire aș zice fără să-mi fac griji că sună a cliche. Am stat pe loc și am avut cea mai șmecheră dintre puteri, aia de a radia, de a transmite la distanță cine suntem și de a atrage (înapoi sau nu) exact oamenii care știu că suntem “acasă” pentru ei. Pe final Adam Levine și eu.

So here we are
We’ve got another chance for life
It’s what you want
I can see it in your eyes
… You’ve come so far
Now see, you’re cutting all the ties
You’re right, go on
Keep running for your life
Made up your mind
No going back now
See it all come falling down
You’ve tried so hard to figure out
Just what it’s all about
You’re fighting on and on and on
For what you know is true
And now say go on and on and on
Do all that you can doHey
We’re never gonna go if we don’t go now
You’re never gonna know if you don’t find out

2 Comments Add yours

  1. lacramioarasimionica says:

    Lasa-l sa doarma cu tine cat vrea el.Cand va creste, ai sa pretuiesti aceste momente.

    Like

    1. Irina says:

      Știu, îl las. 🤗

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s