Tuturor ne plac poveștile, deși de cele 60 de zile numărate sau nu de carantină, am devenit mai pragmatici și pare că ne-a secat juice-ul creativ. E totul acolo și treptat se va întoarce la noi și pentru unii va împinge degetele să se scurgă natural în scrieri. Eu am crescut la țară alături de bunica maternă, locul care apoi a devenit casa de toate vacanțele chiar și când am devenit studentă. Viața la țară era marcată de lipsurile din timpul și de după comunism, dar mamaie mereu încropea ceva de mâncare din tot ce cultiva sau floră spontană îngăduită pe lângă casă: lobodă, ștevie și urzici. Aleea care te conducea de la poartă către bucătărie era mărginită de o parte și de alta de flori la care mamaie ținea prea mult pentru a mă lăsa să o sap folosindu-mă de abilitățile mele de orășeancă. Deși grădina era gândită să acomodeze culturi care aveau sens și totul era calculat pentru a exploata cât mai bine spațiul… ei bine, florile își aveau locul lor de cinste și niciodată nu i-a trecut prin cap să strice frumoasa sălbăticie de sub brazii plantați la venirea pe lume a surorii mele. Sub unul din brazi unde solul era mai nisipos creșteau lăcrămioare, în timp ce sub altul revendicaseră micșunelele un petic, așa cum la colțul solarului străjuiau dintotdeauna niște ghiocei galbeni.

Cel mai important însă, era faptul că ziua mea de naștere era marcată de momentul în care înfloreau bujorii. Tradițional aceasta era sărbătorită la București, de aici și poza cu zâmbetul ăla forțat și bijuteria supradimensionată. Așa se citeau semnele naturii când erai copil și sunt recunoscătoare că rareori vizitam părinții în apartamentul urâțel din Militari. Mi-a rămas întipărit în minte un moment în care sărăcia nu era așa lucie (să nu uităm că eu în ’89 aveam 8 ani) și mama a pregătit batoane d-alea în formă de semilună cu unt și trapist – am aflat azi că există acest trappista cheese, adică o brânză tare care se preta pentru sandvișuri la cuptor. Am făcut și eu azi bruschette pentru băiețelul meu și m-am uitat cu nostalgie la buchetul de bujori primiți în weekend care tocmai a înflorit. Au năvălit așa neinvitate toate amintirile de verde de mai, călătorii cu rata și mâinile aspre ale mămăiței care aproape niciodată nu le-au strâns pe ale mele, copil sau nu.

M-am apucat să scriu azi pentru că mai sunt cateva zile și vom sărbători o altfel de zi, una dedicată Bujorului românesc (Paeonia peregrina var. Romanica). Din anul 2015 se sărbătorește pe 15 mai #ZiuaBujorului , o inițiativă care și-a propus să facă #BujorulFloareNationala si emblema florală a României. Iubesc deopotrivă parfumul lor și al trandafirilor, dar atunci când primesc bujori îi asociez cu iubirea, poate că ăsta e motivul pentru care mi-am asumat #peonylove. Dacă vin însoțiți de o cutie cu bomboane de ciocolată bune de tot, pot să lipsească cuvintele sau felicitarea – e o declarație în sine. Pentru că sunt un copil are a crescut cu Sandy Belle și La Fleur aux sept couleurs, mi se pare interesant să adaug că această frumoasă floare simbolizează onoarea pe care o aducem familiei cu ajutorul succesului, dar și timiditate – e un echilibru fragil acolo care poate trece drept smerenie dacă vrem.

Și ca o tocilară care face cinste renumelui, se pare că dacă ne uităm la etimologia denumirii științifice, vom afla că se trage de la Paeon, un personaj din mitologia greacă care studia cu zeul medicinii Asclepio. Asta până s-a supărat Zeus și l-a transformat pe tânăr în bujor pe motiv că promitea să-și depășească profesorul. Aproape că ne putem identifica cu bietu’ pământean, aveți grijă să nu atrageți invidia zeilor ieșind în față… Glumesc, evident! 🙂