Singurătate vs. libertate

”When nobody wakes you up in the morning,
When nobody waits for you at night,
When you can do whatever you want.
What do you call it, Freedom or Loneliness?” – Charles Bukowski

M-am trezit în dimineața asta, vorba vine dimineață, m-am trezit pe la 10 după ce nici nu mai sperasem să adorm după ce soțul a plecat la serviciu. Radu, fiul cu care impropriu spus împărțim un pat dublu și o canapea, a visat urât, și-a suflat mucii și a adormit în final ținându-mă de mână. Nu l-am dus la școală, ieri s-a decretat la școala de cartier pe care am urmat-o și eu, că s-au luat toate măsurile ca copiii să revină în clase TOȚI și scapă cine poate. Deci nu merge la școală pentru că el are și o alergie care ar rezulta în eterne suspiciuni asupra a ce îi sare din nas, la propriu.

Treptat, încerc să mă eliberez din prea multele sarcini asumate, ultimele șase luni pot trece ușor ca burn-out profesional și personal. Nu am inventat eu termeni, dar cred că epuizare nu mai sună suficient de fancy ca să acopere ceea ce ne facem noi când lucrăm de acasă. Am decis că am nevoie de mai mult timp să fac ce-mi place mai mult, să scriu și să aleg acele proiecte în care scrierea/copywriting curge firesc, cum e menit să curgă. Mi-am promis că a fost ultima săptămână (aia care a trecut) în care mă siluiesc, stau noaptea să fac altceva decât jobul de rutină care aduce bani și să mă uit la reluări de filme care îmi plac. Evident că am văzut pozele cu copii trimiși la școală și nu am absolut nicio părere despre asta, Radu nu poate să ducă nimic părinților mei care tocmai au împlinit 68 de ani, poate doar bucurie sufletească. În fiecare din cele 180 de dimineți (+/-) în care ne-am trezit acasă amândoi la o oră rezonabilă, am fost recunoscătoare pentru ocazie, i-am făcut poftele când am putut și am stat să caut în memorie de ce eu munceam în vacanțe… apoi mi-am răspuns singură: așa era atunci!

Cel de-al doilea lucru sunt un cumul de impresii despre The Social Dilemma și altele related. Nu m-am uitat la documentar, încă de la ăla cu pandemia mi-am tras concluziile – documentarele pe Netflix sunt precum o replică din desene (Gumball) – am senzația că îmi trece viața prin fața ochilor și e extrem de plicticoasă! Nu am simțit niciodată nevoia să închid facebook, consum rețele cât consider necesar și dacă nu o faci ca statement, de ce ai închide?! Acum mulți ani, când speram să mă angajez la Oracle ca SM something something, mi se părea cel mai cool job să o arzi pe fb. Acum nu aș face decât scris și copy și mai puțin implementare, pe principiul să lăsăm tinerii să facă ce știu mai bine. Când zic tineri mă refer la cei care au puțin peste jumătate din vârsta mea și cărora le place să fie conectați, sunt în contact direct cu ce ar vrea cei de vârsta lor găsească acolo și cum să promoveze ce ar cumpăra și ei. Sunt autentici și geniali în moduri surprinzătoare, să le dăm și credit pe mână! Cât de ipocrită să fiu să nu pretind că articolul ăsta sper să ajungă organic la 2,7% din prietenii mei (sau măcar ăia să reacționeze) și cu 6 euro maximum să obțin același rezultat cu o targetare bună pe pagina de blog. Și să închid facebook ca să… ce?!

Îmi zicea cineva zilele trecute că nu își dorește varianta de căsătorie și copii, ceea ce noi ăștia care am experimentat-o numim marital bliss. Glumesc, dar omul zicea că vrea să zboare alături de cineva care să înțeleagă… să zboare… mie îmi place solo flight, să evadez în lumile din mintea mea și de acolo să culeg niște scrieri fără cap și fără coadă ca asta pe care o citiți. Îmi place ca cineva să-mi vegheze somnul, tot zborul dacă îmi e permis, că nimic nu e mai dulce decât evadarea în vis. Și dacă ar fi să mă întorc la citatul lui Bukowski… te trezești dimineața alături de copilul pe care ți l-ai dorit… sau în zgomotele făcute de un ghiveci răsturnat de pisică… sau dintr-o somn aproape odihnitor pe o plajă pe care vrei să fii… ești singur sau ești împlinit? Te duci la culcare sărutând persoana iubită… sau imortalizând animalul de companie care doarme pe picioarele tale… sau whatever makes you happy!

Ce e între aceste două momente a fost rezumat într-un articol de acum doi ani în New Yorker – Improving Ourselves to Death și pe care eu l-am analizat mai mult sau mai puțin într-o postare intitulată sugestiv (și atunci și acum) Fructele mâhnirii. Ca de obicei când recitesc, descopăr noi nuanțe și de data asta mi-a sărit asta în ochi: Storr insists that there is a way. “This isn’t a message of hopelessness,” he writes. “On the contrary, what it actually leads us towards is a better way of finding happiness. Once you realize that it’s all just an act of coercion, that it’s your culture trying to turn you into someone you can’t really be, you can begin to free yourself from your demands.”

Așa că nu e nicio dilemă, nici măcar una socială, noi ne eliberăm, noi decidem când și cât îmbunătățim, cum facem ca viața aia care ne trece prin fața ochilor uneori să nu fie extrem de plicticoasă, cu cine petrecem timp, cu cine ne trezim și cu cine ne culcăm. Cred că durerea cea mai mare e atunci când nu le trăim pe toate plenar, tot ca Bukowski și ne doare corpul de atâta semnalizat că nu facem ce trebuie și că nu suntem unde trebuie. Mă uit la finalul de la Armageddon și tot aia constat… pe cât de trivial sună… we will get our happy ending.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s