Acum două zile în Uber am intrat în vorbă cu șoferul, uneori am eu chef, alteori ei. Uneori dai peste niște oameni interesanți, alteori te gândești că mai bine tăceai. Și mi-am adus aminte când a scris George Bonea despre faptul că acum nu poți să arunci o piatră în 336 fără să lovești un pictor, un cântăreț și vreo scriitoare – șoferul meu era cântăreț. Ce scrisese George la vremea respectivă era că nu avem de unde să știm cum se descurcă artiștii pentru că ce să vezi?! nici ei nu știu ce facem noi (ceilalți artiști, scriitori, etc.). Amuzându-mă la spectacolul lumii și privind evident cu jind (cum altfel?!) la norocoșii de pe Club House care va fi mult mai curat și cernut #glumă, mi-am adus aminte de o carte pe care nu am terminat-o niciodată pe numele ei Ce-ți pasă ție ce cred ceilalți? Zice autorul: “that in order to progress we must recognize our ignorance and leave room for doubt.”
― Richard P. Feynman, apoi eu mă gândesc de ce ne doare corpul de la ipocrizia altora.

Citesc de actorul care mie îmi place cum joacă (gen cum își face jobul) că face nu știu ce afirmații de se inflamează internetul mare și nu am niciun sentiment. Nu zic că e bine sau e rău, eu am mai scris de gaslighting și o să vină o vreme când ne vom lepăda de niște convingeri, dar va fi irelevant. Fix cum nu mă interesează ce face el, la fel cum nu eram scandalizată când sor-mea ținea una și bună cu home-schooling pentru copilul ei. Ce mă interesează pe mine cum își educă ea copilul sau nevasta actorului sau actorul ale cărui opinii nu-mi îngrădesc mie nicio libertate.

Nu știu dacă interesează pe cineva că în sfârșit mi-a revenit complet gustul și mirosul… not good, not terrible dacă am în vedere că simt mirosul de mucegai din casă. E apartamentul în care locuiesc cu chirie de aproape 10 ani și despre situația mea locativă are toată lumea ceva de zis. De parcă eu nu aș ști să fac calculele… chirie versus rată; care e miza pentru un străin care zice: Te-ai gândit să fie al tău?! Nu fratili meu, nu m-am gândit, lungimea de bandă e acordată exclusiv supraviețuirii. Sau poate m-am gândit și mi-am tras concluziile. Eu pentru mine. Cum era aia cu suntem adulți și vaccinați?! Ohooo, am o tonă de păreri și despre vaccin!

Dar despre faptul că eu m-am implicat într-un business de speed dating are cineva o părere? Oficial nu, pentru că sunt la un nivel la care nu am trezit nicicând interesul cuiva. Că nu am avut păreri vehemente, nu m-am urcat în capul nimănui să mă fac mai vizibilă, am înaintat așa pe drumul meu ca țestoasa, aproape am înaintat în prostie. Că e frivol să ajung să fac asta, doar eu pot să judec. Poate că e prea devreme, prea târziu, poate nu m-am asociat cu cine trebuie. Oare când mi-am făcut cartea de bucate audio, într-o vreme în care doar eu și Andrei, intuiam că a venit vremea podcast-urilor… oare a venit cineva să mă bată pe cap să zică ce fetiță intuitivă sunt? Oare când eu scriam și părea că sunt tâmpită că nimeni nu citește, oare atunci aveam un semn mare pe spate care zice: Unload your opinion, pls! ? Din bula mea care mă cuprinde pe mine și părerile mele, pot să declar cu lejeritate orice, absolut orice. Dacă vine cineva să-mi zică ce părere să am despre altcineva, well, avem o problemă. Am un cap pe umeri și judec cu el, drept sau strâmb. Nu am păreri în nicio direcție, pentru că nu-mi permit certitudini, uneori am idei. Mă revolt în interior, poate simt nedreptate când mie nu-mi iese din prima, când nu primesc validarea de la prieteni – apoi îmi revin la realitatea care este: suntem singuri.

D-aia zic, e distractiv pe fb uneori, doar să nu punem la suflet. Tot acolo vindem ce avem de vândut, de la gogoși la produse și servicii; cumperi sau nu, e treaba ta. Cele mai mari probleme cu nedreptatea survin în relația cu ceilalți (nu legat de cruzimea vieții), nu înțeleg cum poți să mă iubești sau să mă urăști când în esență sunt aceeași. Mi-a zis cineva că sunt diferită, am slăbit și nu mai știu ce… da, dar deep down sunt aceeași. Dacă ne ducem mai departe și pretindem că influencerii ne influențează copiii, cum ar trebui să apreciez că eu la culcare mă uit la story-urile lui Dorian Popa pentru că ăsta micu nu are Insta? E supravegheat, educația o fac eu, îl cresc cu aceleași valori cu care am crescut eu și nu mi-e frică de ce poate să-l influențeze. Poate că teama asta de superficialitate vine din nesiguranța proprie și asta nu e responsabilitatea nimănui. Hai să ne dăm jos din bubble și să nu mai pretindem că suntem toți niște mimoze: o să trăim să ne atingem mai mult de părerile vehemente pe rețele de socializare. E frumos aicișa, dar nu prea.