Uneori mi-e ciudă că nu mă pun să notez imediat cum simt, dar pe de altă parte sunt recunoscătoare că ideile se așează în forme noi, surprinzătoare și pentru mine. Asta e de fapt o cronică de film neavizată, dacă îi pasă cuiva, o să povestesc fazele bune. 😛 În curând se fac cinci ani de când m-am mutat pe irinaalexe punct me, adică Eu, eu, eu… Totul a pornit de la faptul că mie îmi place fomo – fear of missing out, dar atunci când are un scop. Îmi place să fac engagement, dar nu genul în care te pierzi și uiți de unde ai pornit și nu în ultimul rând de la oamenii care pretind că a avea un anume comportament te face să fii empatic sau poate caring. Am amestecat limbile și îmi răsună în urechi vocea tatălui meu care constant mă pune în fața celor mai mari frici ale lui. Eu nu vorbesc prea des despre el și chiar m-a amenințat să nu care cumva să-l pun pe fb… e posibil ca tata să fie cel mai bun om, dar… cu alți oameni.

Nu ai cum să te dai pe fb și să nu vezi că oamenii pe care ți-i (mi-i) dorești ca public abia au puterea să dea o reacție la poză, darămite să mai și citească textul care avea clickbait poza. Și asta mi-a amintit de tata și de o glumă din studenția lui. Contextul este ăsta: Filmul Loco Por Ella vorbește despre un jurnalist care se îndrăgostește de o gagică cu tulburare bipolară și se internează să fie cu ea, considerându-se sănătos. La externare, directoarea sanatoriului îi zice o chestie am crede evidentă: Partea dificilă la bolile mintale este că oamenii din jur vor să te porți de parcă ești sănătos.

Se făcea că tata împărțea camera de cămin cu încă doi colegi, consumau multe nessuri , uneori mai jucau o tablă… am zice pă băieție. Într-o zi, unuia dintre colegi i se făcuse rău și vine să se plângă la cei doi prinși în febra jocului de table.

Bă, mi-e rău, m-a luat cu palpitații, nu știu ce să fac.

Cum ziceam, oamenii erau prinși în ale lor: Bea, mă, un ness!

E lung, posibil și boring, dar cam așa e cu împărtășirea sentimentelor, mai nou preponderent în scris. Am vrea ca oamenii să se vindece mai repede de orice nu ne interesează pe noi, fă-te sănătos!, fă-te vesel!, fă-te orice nu mă plictisește! Sau nu mă împiedică să zic de ce a mea e mai mare, mai frumoasă și mai drăgăstoasă. Zice în filmul menționat tipa care suferea de Tourette: Stresul e rău pentru depresia mea. E ridicol dacă nu ar fi așa amuzant… tata mi-ar recomanda și mie niște ness-uri deși pe mine mă doare inima și de la cafea, iar stresul sigur nu e bun pentru depresia mea. 🙂

Râdem, glumim, toate în incintă, m-am gândit mult cum să scriu despre filmul care m-a fascinat și speriat deopotrivă. Pe final cei doi protagoniști se reunesc și ea îi zice încercând să-l descurajeze: O să fie zile în care o să fiu euforică fără motiv… o să fie zile în care o să vreau să mor și altele în care o să vreau să te omor pe tine… el zice că e OK și ea cu ochii în lacrimi îl întreabă ce naiba e cu el, e nebun sau ceva. Le-am auzit pe toate anul ăsta și printre ele cum că aș fi atașată de suferință și dacă m-aș iubi pe mine totul ar merge ca uns în viața mea. E foarte posibil să fie toate alea și multe altele, singura diferență este că funcționez și mă comport ca și cum sunt mai bună în afara unei instituții. Oamenii instituționalizați trebuie să facă eforturi duble de a se accepta și de a-i convinge pe ceilalți că nu, nu e un efort de voință… și da, suntem cu toții nebuni. Dacă noul cuvând cu p de care suntem saturați ne-a făcut mai anxioși, mai puțin empatici la suferințele semenilor noștri – răspunderea sănătății mintale e tot la noi, la fel ca alte norme de conduită și interacțiune.

O să fie zile în care o să fiu euforică, dar nu fără motiv: știți cum e să lași o prăjitură cu fructe să se răcească doar puțin, să o pudrezi generos cu zahăr și o să mănânci în timp ce te uiți la serialul preferat? Și eu, iar norul ăla dulce pe care l-am ridicat în aer e responsabilitatea mea, mi-l asum. Știi cum e să nu mai vrei să continui, să conștientizezi că nu vei face niciodată un gest necugetat și să te uiți cu mândrie și respect la femeia din oglindă – tot tu, owning your shit. Știi cum e să simți că vrei să pocnești pe cineva, dar nu o faci și nici nu împrăștii venin, zâmbești amar între două lacrimi. O să fie zile și zile, terapeuți, mentori și shamani, faptul că știi că nu știi sigur dacă poți, că e posibil să nu fii mereu puternică, nu ai toate răspunsurile și nu stăpânești emoții – e dovada că ești vie. Părerea mea!