Am primit un feedback despre postarea de ieri să nu mă mai refer la mine ca fiind loser. În primul rând nu o să modific nimic deocamdată, așa se simte și așa scriu – mi-o datorez mie – să nu fie în scris mai umflat decât e realitatea. A fi loser nu e neapărat ratat, e la propriu înțelesul cuvântului: adică ăla care pierde. Sau opusul învingătorului, respectiv învins. O să explic, deși sunt convinsă că cei care mi-au atras atenția au făcut-o din afecțiune și le mulțumesc.

Nu cred în afirmații, am pe birou două cartoline de la Louise Hay care zic: Sunt dispusă să-mi văd măreția. și Mă iubesc pe deplin în momentul prezent. Lucrez acum la un material care a presupus să mă adâncesc mai mult decât mi-aș dori vreodată în motivaționale și afirmații. Nu mă regăsesc, e obositor să-ți spui povești spuse de alții. Însă, nu mă simt pierzătoare și nici ratată, sunt obosită de comunicare fără sens, politically correct și neasumat. Nu mă simt nici învingătoare, mă simt ca mine și mai dornică decât oricând să-mi placă ce am devenit – practic cum nu m-a hârșâit la suflet viața. Poate d-aia am empatizat cu Costin la furtuna din bulă iscată de afirmațiile lui. Eu nu am citit cartea pentru că momentan nu mă mai fascinează să fiu la curent cu Social Medial, Influencer Marketing și/sau Clubhouse. Dar mi-a plăcut asta și cred că ne lipsește: “Devine astfel greu să ai o altă părere în social media, diferită față de opinia unui val (de) care (se) înconjoară (agresiv) un subiect, pe pozitiv, fără să ridici sprâncene în jur. Suntem atât de asaltați și încercați emoțional din toate direcțiile, încât preferăm să păstrăm o stare aparentă de liniște. Să nu deranjăm. Deranjul nu vinde, nu ne cumpără vacanțe, nu ne va plăti pensia și este privit, fără excepție, drept scandal.”

Și o să explic în continuare de ce mi se pare un miracol că nu sunt mai răutăcioasă, consider că lejer m-aș fi putut urca pe bălegar și să cotcodăcesc de acolo. Zilele trecute mi-a picat sub ochi o reclamă la adidași Nike cu înscris Air supradimensionat pe lateral. Mi-am adus aminte că îmi luasem și eu de la Unirii modelul ăla (dar fix ăla) prin 1997 când mergeam la liceu în centru, eu fiind fată de cartier Militari. Atât s-a chicotit behind my back în ziua aia că nu am mai îndrăznit să-i port la școală niciodată. Ca idee, originalii, pare că a revenit moda, costă cât chiria – nu i-aș cumpăra nici acum. Cred că am săpat grădina la mamaie cu ei, deci s-au dovedit super utili ca investiție. Anyway, eram amărâtă rău la liceu, fără haine de firmă, mai primeam câte o poreclă nu tocmai drăguță (nas de tapir) până într-o zi când m-am hotărât să-mi bag ce nu aveam în dotarea standard. Am început să-mi arunc ghiozdanul din ușa clasei, ca un statement că eram singura fată care a avut ghiozdan până la absolvire. Porecla mea a devenit Bronec (de la înjurături și biceps format la sapă care impunea oareșce respect). Am terminat liceul printre primii 20, ne-au închiriat robe ca la americani – promoția 2000. Oare mă simțeam învingătoare la capătul a patru ani de șicane de la profesori sictiriți. Nu prea…

Acum 5 ani mi-am lansat prima carte prin mijloace proprii, am făcut o petrecere măricică raportat la veniturile de atunci, în apropriere de ziua mea. Am dat cărți cadou și o masă la Calif, m-am înconjurat de oameni care au vrut cu mine în ziua aia – suficienți – mulțumesc @Andrei pentru sprijin și Califormidabila Irina Alexe. Eram învingătoare? Învingătoarea cui? Scrisul este hobby pe lângă jobul de zi, aud că nimeni nu mai citește, că folosesc prea multe virgule și că e fontul greșit. În opinia mea totul era greșit, dar nu aveam atitudinea de ratată, nici că am luat premiul de consolare sau am câștigat simpatia publicului. Nu simțeam că am învins, e simplu! Se cheamă că ești învingător când tot ce poate să meargă prost merge prost și apoi te bucuri de 15 minute de respiro? Poate că așa e viața, chiar nu cred că toate mi se întâmplă mie când merge prost, dar nici să trăiesc într-o bulă în care îmi spun povești de adormit adulți… Mi se pare funny-sad că un influencer pe care îl urmăresc că n-am încotro (dar sper în secret să devin mai bogată decât câinele lui) zice că le transmite haterilor săi niște vorbe din scriptură. E funny-sad că nimeni nu-și mai asumă vanitatea – e păcatul meu preferat. 🙂

Nu mă simt urâtă, proastă și în niciun caz grasă, pot să ies cu mine și realizările mele în lume (abia aștept!!!), clar nu mă simt ratată, dar nici învingătoare. Mă simt bine printre cei care o să aibă o reacție la postare fie doar la poză și mă simt excelent printre ăia care citesc ce scriu. Când o să văd Un loc doar al meu în librării (cel mai prețios cadou de 40 de ani) o să mă emoționez ca o toantă care nu știe să-și stăpânească emoțiile, poate o să plâng puțin de bucurie că sunt așa ca mine și nu altfel. Aproape îmi vine să urlu în gura mare replica celei care m-a crescut: Uite fa, cât e dă frumoasă! (ea se referea la ciorbă desigur!) Așa e cartea mea!