De Super Flower Moon

on

Am trecut peste weekend-ul cu sărbătoare și m-am trezit luni că nu știu ce să fac. Adică am ce, am de tradus, de editat, dar nu job propriu-zis. Nu mă vait, am ieșit din tot by choice și din unele not by choice. Mi-am dat seama că mă laud că m-au dat afară angajatorii chinezi așa cum unii se simt speciali că au avut o boală. E clar că nu știm să ne oprim și la americani se zice că nu faci schimbări decât atunci când you hit rock bottom. Nu știu cum s-ar traduce asta la noi fără să sune ca o durere unde nu ne vede soarele. 😛 Mi-a plăcut o glumă auzită la unul din oamenii cu tarot-ul pe care îi ascult cel puțin săptămânal:

Cică un tip avea un câine care urla toată ziua și toată noaptea, deranja toți vecinii. La un moment dat, unul dintre ei se satură și întreabă ce tot are câinele de urlă.

– Urlă deoarece stă pe un cui.

– Ok, dar de ce nu se mută?

– Nu-l doare suficient de tare.

Zic să fac și eu ceva ritualuri, mă apucă la doi ani să țin cont de intențiile de lună plină sau să fac un despacho (prayer bundle cum ar fi). Ok, ăsta din urmă e recomandat să-l faci direct în natură, atunci notez tot ce vreau să las în urmă și apoi o să ard hârtia în scrumiera de la geam. Zis și făcut, le notez ieri noapte și azi să le ard. Ce am pus pe hârtie nu mai zic, nici nu are relevanță. Nu că nu se spune, ci am lăsat acolo tot ce era legat de relații profesionale și personale, trăsăturile cu care nu vreau să mă mai întâlnesc în viitorul apropiat. De exemplu, faptul că tot timpul creez o falsă impresie că sunt disponibilă pentru orice telefon, colaborare, imposibilitatea mea de a tăia macaroana oricui mă caută, cu fraze șuierate printre dinți despre cât sunt de ocupată. Mereu am crezut că cine vine spre tine trebuie ajutat, merită să fie ajutat pentru că ți-a validat deja serviciile/prezența. Tot uitându-mă pe cv-ul meu de pe linkedin, încerc să estimez cum privește un posibil angajator experiența mea și trecerea de la aviație la kebab boutique. Aș putea să spun că atunci a fost by choice, dar cred că a cântărit mult faptul că mi-a plăcut și am rezonat cu viitorul coleg de birou @Andrei. Altfel, după o vară de aplicat și interviuri cu generație Z, m-am trezit în toamna lui 2016 că erau singurii dispuși să mă angajeze. Mai multe despre relația cu angajatorul în postarea The The End.

Nu am devenit mai credincioasă, dar mă uit la Greenleaf (serialul produs de Oprah) și îmi place cum God’s intention and God’s protection sunt interpretate după bunul plac. Să revenim însă, nu-mi caut de lucru activ, îmi caut ceva să-mi placă mult – să zic și eu DA angajatorului, nu doar el mie. Adică nu insist dacă nu întrunește tot ce îmi doresc și vedem ce zice și Ăl de Sus. Romantic așa, iau foarfeca și tai din agendă pagina cu lucruri de dat la spate, simt că se cam întinde hârtia, dar aleg să ignor. Aprind țigara, și cu ea în colțul gurii dau să aprind hârtia. Ea nu arde decât după lungi insistențe și după ce scap țigara din gură ca să-i acord atenția cuvenită. Oricum o țineam prea șmecherește, aproape mă simțeam cool cum manipulam focul și hârtia ignifugă. Mă gândesc serios să folosesc agenda să-mi scriu memoriile și testamentul, pare că o să-mi supraviețuiască. #nojoke

Și dacă am zis de testament, se știe că mă identific cu personaje și când sunt roboți carnivori psihopați, așa că în fiecare episod din Grace&Frankie găsesc ceva care-mi dă mind fork rău. Am zis în multe rânduri că sunt impetuoasă, nu pot să aștept să se întâmple lucruri și când aștept pare că am așteptat mereu insuficient. Adică nota pe care aș lua-o dacă mi-ar cere cineva să am răbdare. Am aflat săptămâna asta că dacă mai așteptam “puțin” primeam o rezoluție sau se redresa economia sau cine știe… Nu aștept, scriu, cer explicații, mă bag în seamă și uneori aflu de ce comunicarea nu s-a mai întâmplat, Foarte ciudat să constat că aproape niciodată nu este intervenție divină… mai degrabă miserupism clasic. Las o poză din ședința foto săvârșită la 40 și o zi, cu cartea Un loc doar al meu în mână. E cartea nouă, disponibilă curând și în librării din București, Brașov, Câmpina, Cluj. Dacă tot sunt liberă câteva zile, ne vedem în oraș să dau autograf pe ea… cu drag, Irina. #winkwink #productplacement O aud pe mamaie zicându-mi pe un ton deloc prietenos, fix când terenul de sub mine se cerea săpat – Fa, iar ai luat cartea?! Iar, mamaie… nu mă mai satur de ea și de mine, că tare frumos scriu.

Eu nu știu bine pentru alții
Ce înseamnă… da’ eu știu
Când beau ce vreau, mănânc ce vreau
Mă culc cu cine vreau și-s viu
Și dacă-mi spune cineva cum ar putea să fie mai bine
Mă las de toate, mă duc acolo, mă întorc înapoi, mă iau și pe mine… (Pavel Stratan – Eu beu)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s