M-am trezit greu, se pune că m-am trezit prima și i-am lăsat să doarmă pe băieți. Le zic băieți, deși unul e bărbatul meu… da, da, s-a dezbătut cum e treaba cu mommy issues. S-a dezbătut recent și faptul că mă “urc” pe oameni și le iau puterea – în special bărbaților. Să mor io dacă sunt rău intenționată, cred că atât de mult mi-am dorit să fiu o mamă bună că motherhood a devenit reflex. Nu e bine, știu, dar în general sunt inofensivă. Când l-am cunoscut pe viitorul tată la copii, la noi în familie se năștea Mihăiță, denumit și Puiuțu’ lu’ lelica. Eu eram lelica, am mai vorbit despre asta (keep up!) și lelica avea doar 16 anișori în 1997. Știam de atunci și sunt recunoscătoare pentru asta mamei și mămăiței, să am grijă de mine și de alții încă de atunci. Eram atentă, corectă zic eu și o mamă surogat bună pentru veri și frați. Uitându-mă în urmă la verile 1998-2000 când am împărțit curtea cu copii care nu erau ai mei, mă gândesc că arată ca o lamentare, că doar nu m-a omorât grija pentru niște copii; eu am făcut liceu bilingv și colegii care au apucat bursa Soros (da, aia!) au experimentat cum e să fii baby-sitter și părea cool. Totuși, în România de atunci nu părea așa cool să te organizezi după ritmul lor.

Când am scris primele rânduri din prima carte, cea care acum se găsește la Siono cu numele Un loc doar al meu, am început cu primăvara lui 1998. A fost un an în care curtea mămăiței era plină de copii și intuiesc că un așa preaplin era și inima ei. A trecut așa de mult de atunci încât pare altă viață, amintirile le-am pus în scris tot de frică să nu uit. Să nu uit cum e să te tragă un copil lângă el că are febră, te cuprinde cu brațe slăbuțe și tu stai ca o scândură că nu știi ce e aia afecțiune. Le-ai da orice acelor copii, mai puțin timpul tău și îmbrățișările astea ciudate pentru un corp care nu era nici de copilă nici de femeie. Vara aia și poate următoarea au fost cu Radu și Vladimir, Mihai era la București și mai târziu a venit și vremea lui: Nu vreau lapte cu ceai, vreau ceai cu lapte!!!! 🙂 Părea că ordinea universului meu nu o să mai fie niciodată la fel și îi priveam ca pe niște intruși cu care concuram pentru atenția mămăiței. Ea s-a dus din 2008 și acum simt că nu am apucat prea mulți ani împreună, muncile agricole, curățeniile generale și toată agitația pentru curte, parcă au dispărut brusc.

– Mamaie, vrem sos! (adică tocăniță cu pui din ogradă și bulion făcut de ea).

– Mamaie, fă-ne supă verde! P-asta nu a nimerit-o mamaie niciodată, copiii de la București știau gustul de monoglutamat din supa Vifon. 😉

Și mamaia făcea de toate, numai să stea. Ce nu făcea ea, făcea Irino!… :))) Checuri, cartofi prăjiți și sandvișuri la aparat cu pâine toast (ceva nemaivăzut pentru vremurile alea și bucătăria de pământ). Dacă mă uit în urmă, au ținut fix o clipă; de grijă nu am murit că viața la țară curgea mai lin decât la oraș. Copiii noștri nu sunt ai noștri și nici copiii altora nu erau ai mei, dar am învățat o lecție valoroasă: Când ai dubii asupra abilităților de a-i îngriji, fă cocă prăjită și pudrează cu zahăr din belșug. Copiii în general au o capacitate infinită de a ierta înainte de a iubi fără rezerve. Nu cred că o să-și aducă aminte vreunul că urlam la ei de stres că nu fac ce trebuie. Mă critica cineva pe fb, un străin, că nu așa se creează ancore emoționale, de parcă am mitui odraslele cu chestii pudrate cu zahăr. Nu cred că știe cineva ce să facă, din clipa în care te cuprind de gât mâini slăbuțe sau de deget primul născut al familiei. Eu nu știu să fiu mamă decât ca mine și stilul meu pare să prindă bine, copilul din dotare face mișto de mine deja. Mă gândesc de pe acum dacă o să-mi încredințeze propriul copil, un rol care probabil va fi la fel de firesc ca cel din adolescență – surogat. Nu militez pentru fetițe împinse spre responsabilitate, doar să îmbrățisăm ce vine către noi cu reckless abandon (cum zicea Anthony Bourdain despre dragoste și gătit).

• 

“Se pare că nu e aşa rău cu Răducu, în afară de faptul că-mi tot zice că am nasul mare, ca tata. Ce
să-i faci, aşa sunt copiii, simt nevoia să spună lucruri evidente. Şi eu am o problemă cu nasul meu, e prea mare, deşi pare în armonie cu restul feţei. Acum măcar am cu cine să împart micul dejun, de fapt mai mult pregătesc decât mănânc. Avem sandwich-maker, brânză topită şi muşchi file. Să se simtă Radu bine, să vrea să stea. Îmi place, e un suflet bătrân, ca mine. Vorbeşte câte în lună şi-n stele la propriu, mă întreabă de OZN-uri. Nu ştiu cum m-a găsit pe mine, care mi-e frică şi de
umbra mea. Îmi ocupă mintea şi timpul.

Pun masa pentru noi doi, mamaie mănâncă la cinci, când se trezeşte. Spăl vasele, dau cu mătura,
pregătesc prânzul, spăl vasele şi tot aşa. Radu are o slăbiciune pentru cartofi prăjiţi, cărora le zice cartofi uscaţi. Mă rog, cui nu-i plac cartofii prăjiţi?! A adus Nicu şi cartofi, mamaie ar fi în stare să ne dea d-ăia de anul trecut din pivniţă. Seara îi fac duş lui Radu şi ne pregătim de culcare. Pe întuneric îl aud cum zice: No, it’s just my imagination. Încerc să-l îmbărbătez, să-i zic că nu sunt extratereştri. Adormim amândoi.”