Cumpără timp de calitate

on

“Bună, Irina. Nu am vorbit niciodată. Aș fi putut scrie acolo, pe pagina SIONO, dar, paradoxal pentru un om căruia îi plac cuvintele, nu mă simt in largul meu când sunt pusă să stau în fața. Am îndrăznit să îți scriu aici, pentru că ai spus că vrei impresii. Încep cu faptul că într-o jumătate de zi, între două gărzi, nu am facut altceva decât să (te) citesc. Ela spunea că e o carte grozavă. Eu am pornit de la asta și de la ideea că toate cărțile SIONO au ceva aparte. Te știam din 30+ , amuzantă, plină de vervă și umor, așa că nu mă așteptam la o așa schimbare de tonalitate și încărcătură emoțională, care m-a făcut să nu pot lăsa cartea din mână. […] … drumul Irinei tale a fost cel care m-a ținut cu ochii lipiți de fiecare pagină, lupta cu ea și demonii pe care a încercat să îi ascundă, iubirile ei care au lăsat fiecare ceva în sufletul ei. Chiar dacă finalul a fost cu totul neașteptat, eu odată cu ultimul rând am văzut un viitor în care Irina își va fi găsit acel loc al ei și va privi în urmă de pe terasa unei Chez Irene așa cum a visat-o Totul scris într-un ritm alert care îți dă impresia că personajele sunt cumva în fața ta, ca într-un film, le vezi, dar în același timp le trăiești pe fiecare în parte…”

Seara frumoasa, Irina, mulțumesc pentru o după-amiaza asta petrecută cu o carte minunată.”

În cutia mea cu de toate, aia pe care nu mă iluzionez că pot să o apuc la repezeală în caz de cutremur, sunt poate două cărți care mi-au plăcut mult: Teiul sălbatic de Doina Ioneț și Întrerupătorul lui H. Salem. Am mai scris despre ele, sunt ever green, la fel ca filmele din top zece. Anul trecut când mă refeream la cartea de bucate foloseam #buymydamnbook, menit să fie funny. De fapt, îmi doream ca cineva să pună mâna pe ce scriu, să răspundă la call to action cum am făcut eu cu Teiul Sălbatic sau orice îmi indica sor-mea să citesc. Fără modestie spun că știu cum scriu și scriu bine, chiar îmi place să mă recitesc. Dar una e să știi asta și să-ți ții arta într-un caiet, într-un sertar și alta să ajungă în librării și să stai cu sufletul la gură că dacă te vede cineva și cel mai înspăimântător – dacă te citește?! E reconfortant să intri pe ușă după o vacanță prea scurtă și să citești din picioare un mesaj, să încerci să răspunzi și să te întrebi dacă senzația aia numită popular piele de găină nu e cumva efectul temperaturii nefirești pentru iunie. Spunea doamna Vulpescu “Cât de important este ca măcar o dată cineva să-ţi fi iubit trupul şi sufletul.” și adaug eu – să te citească și să te vadă.

De ce scriu? Pentru că nu o să mă satur niciodată de senzația asta plăcută că mesajul a ajuns acolo unde trebuia, că oamenii se identifică cu Irina, o femeie obișnuită care vrea ceva de la viața asta. Ceva-ul ăsta se schimbă mai mereu:

  • e o poftă de ceva bun și atunci îmi (îți) gătesc și mă dăruiesc;
  • e ceva bun pe care ți-l cumperi de la o cofetărie;
  • e o cafea cu o prietenă pe care nu ai văzut-o de mult;
  • poate să fie chiar și un loc micuț cu numele meu pe firmă;
  • vedere asupra mării Negre din grădina botanică de la Balchik;
  • e recunoaștere formală;
  • e o recenzie despre care autoarea spune că nu e tocmai o recenzie;
  • pot să fie și bani, trebuie să învățăm să dăm bani pe ce ne bucură;
  • mai mult scris, mai multe cărți și mai mulți cititori.

Citeam zilele trecute pe fb că dacă știm ce vrem cum de nu alergăm ca nebunii să îndeplinim?! Păi alergăm în ritmul nostru, cu anxietățile strânse în inimă, cu frica de eșec care ne pune piedică, cu Mercur retrograd când epuizăm motivele pentru care nu reușim să găsim în interior energia de a merge mai departe. A fost un an greu pentru mine, nu mă alint și nici nu-mi plâng de milă, constat. Dacă ți-ar spune cineva că trebuie să înfrunți toate fricile într-un interval de câteva luni, măcar te-ai pregăti psihic.

“Un loc doar al meu” și scrierile mele în general sunt despre trăiri obișnuite care la scară individuală pot căpăta proporții extraordinare. Sigur că îmi doresc să fie totul roz, mi-ar plăcea să mă lepăd de firea asta prăpăstioasă și să mă bucur de lucruri când se întâmplă. Dar cum bine zicea Pema Chodron: “When you start to take the warrior’s journey, you’re going to find that it’s often extremely inconvenient.” S-ar zice că nu e mare lucru și că pe lumea asta sunt chestii mai teribile decât frica de a eșua spectaculos în urmărirea unui țel. E posibil, dar dacă ne-am permite să fim mai blânzi cu noi, am constata așa cum mi-a scris mie cititoarea citată mai sus – “Și tu asta ai spus, sau cel puțin asta am înțeles eu din cartea ta: toți avem un loc doar al nostru care ne așteaptă. Noi trebuie doar să-l căutam și să nu ne temem că vom trece pe lângă el fără să îl vedem.”

Cât durează căutarea? Posibil toată viața. Și dacă eu sunt pe jumătate femeia care îmi doresc să fiu, știu că nu o să mă mulțumesc niciodată cu puțin. Asta nu mă transformă într-o nemulțumită cronică, îmi reamintește că așa sunt, măsura o decid tot eu și ritmul și recompensele. Mulțumesc pentru recenzie. ❤

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s