Una dintre postările mele preferate începe așa… Aproape mă întristasem dincolo de limita mea de melancolie naturală pentru că nu am văzut un film bun de prea mult timp. Nici acum nu am văzut, dar pentru cei care citesc ce mai scriu eu, a devenit parte din cotidian să citez filme și cum mă influențează ele. Cum ziceam, nu am văzut un film bun, dar urmăresc Jane the Virgin în pauzele de freelancing, uneori pe repede-înainte. Dacă nu știți serialul, este o telenovelă cu acțiunea plasată în Miami – sunt la episodul 45 și Jane e încă virgină, deși a născut. Așa cum eroinele romanelor mele sunt practic… eu, nu mă pot abține să nu mă identific cu Jane (unde mai pui că și scrie). Ce mi-am dat seama urmărind cât de ridicole sunt răsturnările de situație și chinurile la care sunt supuse personajele – “Exhale, exhale, you’re not a victim!” Mi-am pus și melodia ca să meargă treaba mai bine, Breathe cum ar fi.

Am simțit că anul ăsta mi-am testat melancolia dincolo de limită, am stabilit că nu-i zicem depresie, să nu fie ca dorințele de ziua noastră care nu se zic cu voce tare. Melancolică fiind, fără job stabil și ca la 20 de ani, dar mai puțin tânără: mi-a trecut prin cap să-mi iau un job pentru o persoană care în ciuda unei dizabilități pare să fie mai stabilă emoțional decât mine. Și mi-a făcut bine, abia azi am putut să răsuflu după un ddl și să afirm că dacă ea nu e victimă, aș putea să văd și eu partea plină a paharului… eu chiar văd. Nu-mi număr binecuvântările, dar combinația de job, serial și un task de la Nebunoiu, chiar mi-au scos capul din… mă rog, de unde nu-l mai vedea soarele. Nu o să vedeți exaltare la mine, chiar am stat și am cugetat adânc la felul în care mă comport: ca o persoană de 40 de ani pe alocuri ofticată, dornică să fie pe placul tuturor și totuși etern antisocială. E o combinație cam periculoasă din care ies prost (proastă) și nu înțelegeam de ce. Pentru că eșuez tot timpul în a-mi lua apărarea, nu stabilesc limite, sunt în permanent pericol să se urce cineva pe mine în moduri deloc inocente. Tot eu consider că îmi datorez să fiu the bigger&better person, de parcă pe cineva ar interesat cât ești de bun și iertător – cu excepția Celui de Sus, evident. Mi-am dat seama, m-a lovit epifania că totuși eu nu vreau să mă apropii de sfințenie, pe cine păcălesc? Da, uneori pare că mi se întâmplă doar mie și e dureros să stai într-un loc până se termină lecția. Mă rog, n-am nici cea mai vagă idee dacă e într-adevăr revelație sau ceva ce îmi spun singură: Îmi place să mă victimizez pentru că uneori te poți mulțumi cu mila dacă cineva nu simte nimic pentru tine. Și nici măcar nu e trist, e cum e…

Poza asociată postării e tocmai dovada că eu mereu am fost altfel, mi se zicea Mimoza când eram mică (în timp ce adulții își ziceau în gând să mă îmbărbătez draq). Poate nu foloseau exact combinația asta de cuvinte, dar doar așa se explică de ce ne place să ne punem etichete și apoi alegem conștient să nu citim eticheta. E ca la instrucțiunile de spălat tricouri care au ajuns ca niște romane pe care oricum le tăiem înainte de prima spălare. De exemplu, mi-e frică de gândaci de bucătărie ca de necuratu gol și totuși invariabil aud că trebuie să ceva cu curaj și confruntare directă, sau și mai interesant… că eu îi atrag. Am uitat puțin de mine ultimele luni, m-am chinuit atât de tare să fiu stăpână pe situație, că mă cam dor toate oasele. Nu sunt stăpână pe nimic și uitasem că în viață e nevoie de un oareșce echilibru: facem asta și apoi ne odihnim, luăm pastila cu ulei de pește cu Fuzetea, și în cazul meu evadăm în imaginar când e prea trist. Sunt conștientă de tot ce mă înconjoară, dar la culcare, înainte să adorm, trebuie să visez. Acolo găsesc match-uri de idei năstrușnice, scenarii care bat la fundu’ gol telenovele și pe care apoi mă chinui să le cobor în realitatea mea. Fix ca poza de la Balchik, final de iunie pe plajă în adidași și fully dressed, cu poșetă. Cum mă simt eu în poză: Ca atunci când o văd pe Irinuca mică bătând din picior că vrea mereu distracții și prăjituri bune de tot într-o lume care nu prea poate să o conțină. Mă conțin eu singură, no problemo. Eram gata să renunț la mine, deși în vizita aia la Balchik eu mi-am rezervat mental apartamentul în care o să locuiesc. Vreau să învăț să scriu scenarii și probabil că nu o să dau drumul niciodată visului de a deveni scriitoare best-selling și cărțile mele să fie transformate în filme. E cel mai simplu lucru să visezi, e gratis și sunt eroină și protagonistă. Și tot ca-n poză, pare că mereu m-am echipat pentru viața din vis, d-aia uneori se simte ca și cum nu sunt în scenariul potrivit. E nevoie de un super talent să pui în scris o viață care la prima vedere e mai mult decât obișnuită, în care ție chiar nu ți se întâmplă nimic, copilăria nu era ideală, bunicii erau lipsiți de afecțiune și tu creșteai ca o buruiană cu rădăcini aeriene. Posibil d-aia să nu ne doară când ne smulgem singuri. Aia e!

Pe final îmi vin în minte cuvintele mamei lui Amy din Judging Amy: You were always such an emotional needy child… Așa, și?!