Când eram mică, eram third wheel la întâlnirile unei prietene cu iubitul ei. Nu știu de ce era așa, poate se iluziona cineva că o păzesc, cert este că tipul respectiv era foarte blând și porecla lui era Mi-e lene! Ulterior am aflat că omul ăsta liniștit și aparent lipsit de inițiative, se transforma complet când consuma alcool. Nici nu are importanță, eu am tatonat mult scrierea de azi și titlul l-am pus pe loc, așa cum fac deseori cu taskurile de copy – ultima idee e probabil cea mai bună.

Cum zice titlul postării, așa aș vrea să mă numesc și să acționez uneori – ca și cum mi-e lene și toată lumea știe asta pentru că numele și reputația mă precede. N-am știut niciodată cu scurtăturile, cu lălăiala și orice altceva care presupune să stai. Poate d-aia nu mă crede nimeni când spun că nu am fost în vacanță. Bine, inițial nici nu aș fi pariat că îi pasă cuiva, dar cumva m-am regăsit pe o listă de influenceri pe care sigur nu am ce căuta. Cică dacă e de interes, să spun și altora: “Asociația Națională a Salvatorilor Montani din România (Salvamont România), unicul serviciu de salvare montană din țara noastră, marchează 52 ani de activitate sub denumirea Salvamont și 117 ani de la
atestarea primelor structuri organizate de salvare montană. Ziua aleasă pentru această aniversare a fost stabilită pentru 1 august, iar pentru a marca această dată, Salvamont anunță și o nouă
versiune a aplicației sale de mobil, dezvoltată împreună cu partenerul său de tehnologie, Vodafone România.” În mod normal nu mă oboseam, dar cumva m-am simțit flatată să fiu pe lista care e la vedere, mi-aduce aminte când și eu uitam să pun adresele în BCC. Cu atât mai puțin m-ar fi interesat dacă în recent încheiata călătorie nu am fi mers la dus și întors pe Transalpina și prietenul din copilărie nu ne-ar fi dus în excursia anuală cu jeepul în munții Rodnei. For the record, ambele sunt superbe și anul ăsta am regăsit Borșa parcă mai frumoasă ca oricând. Spre deosebire de lene, memoria mea ar fi bine dacă nu ar fi așa exersată încât să-mi amintească și să răscolească tot ce încerc eu să îngrop. Nu a fost călătoria de plăcere nici pe jumătate… vizitele care încep cu comemorări nu sunt niciodată plăcute.

Dacă tot eram în orașul în care au locuit bunicii paterni, probabil ultima oară în apartamentul lor, nu am rezistat imboldului natural de a face ceva – m-am întors cu două genți cu cărți. Nu știu ce o să fac cu ele încă, dar eram ca-n cofetăria arăbească, aș fi luat din toate. Puneam mâna pe ele și instant mă transportau în anii care nu începeau cu 2000. Noi, patru nepoți citind în camera pe care o împărțeam în vacanța de vară cât se odihnea bunica. Eu citind Sandra Brown în camera bună, cea în care mi-am făcut poză, cred că o singură vară am stat acolo fix 3 săptămâni (venisem cu avionul). Totul pe repede înainte, tablouri care lasă urme decolorate pe pereți, dezgolirea la propriu a unei case în care s-a locuit în ultimii 40 de ani. Și trebuie să faci totul pe repede-înainte, avem cazare în alt oraș. Trebuie să pipăi cărți și lucruri sub ochii altor oameni, să-i rog să mă lase să fac un selfie la oglindă. Poate că mobila aia, faimoasa mobilă din lemn de tisă va ajunge la București înainte să se vândă apartamentul… nu ne grăbim!… dar de ce eu simt că ne grăbim? Aș putea să stau să fumez o țigară în balconul de la parter care odinioară era casa unor begonii superbe; să mă aplec peste geam la straturile de roșii cultivate de bunici în grădina blocului…. dar eu nu știu să stau. Cărțile sunt în portbagaj încă, nu am nici bibliotecă… unele probabil vor ajunge la anticariat pentru că sunt în limba maghiară.

Știți cum e vorba aia că trebuie să vezi cum reacționează cineva la viteza internetului înainte de a te căsători cu el/ea – ei bine, eu am cedat. Nu a fost internet nici la Borșa, nici la Alba Iulia, ceea ce m-a ajutat să-mi dau seama că nu suntem dependenți de tehnologie cu adevărat… ci de muncă. Bineînțeles că lucrurile nu sunt atât de dramatice cum le fac eu să pară sau poate dimpotrivă… am talentul să le romanțez. 🙂 A fost o deplasare, nu o vacanță, am constatat (dacă mai era nevoie) că aniversarea de care vorbește Salvamont mă privește direct – muntele nu e prietenul meu în niciun anotimp și niciun grad de pantă (și evident blochează mult-râvnitul semnal). Cartea publicată de Siono de ziua mea, trebuia să se numească inițial Frântă – un titlu cam greu de digerat. Apoi am propus Un loc al meu, ulterior devenit Un loc DOAR al meu. Are sens de ce mă simt acum cu inima frântă și de ce toate locurile mă răscolesc așa… niciunul nu era al meu. Partea cea mai tristă înainte de a analiza dacă oameni și locuri m-au respins, e dacă nu cumva, de frică, am ales să nu le acord nicio șansă de afecțiune, de împământare. Cred că de undeva bunica mi-ar zâmbi știind că am scris o carte în stilul Sandrei Brown – abia la 14 ani mi-a dat voie să le citesc.

“Casa bunicilor paterni a fost singurul loc în care m-am simțit în siguranță – timp de aproape trei săptămâni în fiecare an. Îmi amintesc că ceream printr-un apel cu taxă inversă să plec acasă în ciuda acestor sentimente. Erau oameni buni, dar întotdeauna au încercat să mă educe într-un fel, să mă disciplineze de parcă ar fi trebuit să-i recompensez pentru că aveau grijă de mine. Credeam că sentimentele astea au fost îngropate odată cu bunicii mei. Am băut prea puțin, îmi spun în timp ce-mi gust cocktailul. Da, cu siguranță e mai bine decât sirop de afine cu apă minerală!

Mă duc în balcon, îmi aprind țigara și ascult orașul. Acum știu de ce mi-au venit în minte toate aceste lucruri… îmi doresc ca cineva să fi avut grijă de mine… în mintea mea de copil a existat această preconcepție că cei care au grijă de tine vor încerca în cele din urmă să te îmblânzească, să te controleze. Fusesem un copil bun și nu aș fi schimbat așa-zisa mea libertate cu nimic din lumea asta. Îmi pare foarte rău pentru biata fetiță care și-a dorit independența și nu a experimentat-o niciodată. Încerc să țin ochii deschiși, fixați în depărtare, dar prima lacrimă își face loc pe obraz. Îmi sting țigara și mă întorc în cameră. Respirația mi se precipită și încep să plâng necontrolat. Unde naiba s-a dus viața mea?!”