Am uitat să spun că în așa-zisa vacanță am mers cu ai mei, poate motivul pentru care ne-am permis vacanța. E rușinos, știu, sau poate nu e, e reconfortant când cineva has your back. În casa bunicii, fiul meu și-a băgat nasul la propriu peste tot și când a ajuns la cămară zice – Aici miroase ca la Silvia! Silvia e mama. Eu prea rar merg în vizită la ai mei, deși mereu am gravitat în jurul lor cu chiriile. Totuși, de când mama a ieșit la pensie și de când eu las copilul la ea, a devenit gospodina care nu a fost când eram noi mici. Acum eu intru în apartamentul ei din Miliari și exclam – În sfârșit la tine miroase ca la bunica! Suntem profund legați de amintiri olfactive, uneori e posibil ca și judecata să ne fie afectată de ceea ce trezesc în noi aceste senzații. O spun în sensul bun… cred.

Am lucrat de la mama aproape toată săptămâna, e aproape de dentist și am decis să nu mă mai lupt atât, să o las să aibă grijă de mine. Să facem acum ce nu s-a putut cu alte ocazii. Ce nu pot nici eu să fac cu fiul meu acum – să petrecem timp împreună. Adică ne giugiulim, dar parcă niciodată suficient, așa cum “pe vremea noastră” nu era timp de îmbrățișări când erau atâtea de făcut. Casiera de la Mega mi-a amintit asta, era foarte pornită pe bodygardul care voia să-și aprindă țigara cu o brichetă pusă la vânzare. Nu o lăsa integritatea să o mai vândă și nici nu putea să integreze faptul că mereu fumătorii par niște privilegiați comparativ cu casierele care nici să meargă la baie nu au timp. I-am sugerat să se prefacă și ea că fumează, să păcălească sistemul – aici a intervenit conștiința. O înțeleg… eu am început să-mi iau pauze de țigară abia când m-am făcut freelancer. Nu mă vede nimeni că fumez de la 9 la 17 o singură țigară, dar și pe aia o fumez stresată că am ceva de făcut. Mi-a explicat tot doamna de la Mega că e o mentalitate care ne-a fost indusă de comunism și de părinți și bunici ultra-zeloși. Eu cred că așa ne-am născut, suflete bătrâne cu simțul datoriei exacerbat. Ăia care avem simț al datoriei și al lucrului bine făcut – restul sunt bine-mersi, erau probabil și odinioară. Nu asta m-a stârnit să scriu azi, am așa o furie mocnită când văd postări cu orice era bine odată, avea gustul de atunci și care e declanșat de un miros de odinioară. În vacanță la bunica primeam salată de vinete pe săturate ca să nu mai cer acasă. Ajungeam acasă și mama mă anunța bucuroasă că mi-a făcut salată de vinete. Nu era niciun concurs, dar așa părea când mi se strecura discret că m-am îngrășat în vacanță. Am cerut salată de vinete și am mâncat cu pâine proaspătă după ce le-am gustat de pe lingura de lemn – eu am doar de teflon acasă. Cum era? Fix cum era odată… dar cui îi pasă?!

Aparent ne pasă, deși vremurile alea când totul părea o urgență, când ți se promitea că o să stai și tu și ceilalți când terminăm treaba sunt duse. Treaba nu se termina niciodată și în pauzele de prânz toată lumea dormea. Parcă mi se părea familiară imaginea cu pompierii turci care s-au culcat fix pe pământul de pe care stinseseră focul. Nu a fost un timp pentru răsfăț cu bunicii și părinții și acum gustăm roșiile care au gustul unei copilării și adolescențe a sarcinilor de tot felul și a sărăciei. Când te gândești că toată agitația aia era despre mâncare nu te poți abține să nu te întrebi dacă a meritat. Dacă se bucura cineva că suntem toți în jurul unei mese la care se trudise prea mult, dacă întingeam în zeama de roșii și eram fericiți. Eu sigur eram, dar nu atât de fericită încât să îndrăznesc să spun cuiva. Cum ar fi fost să mă trezesc din senin să o anunț pe mamaie că nu are nicio importanță pentru tata să stea în capul mesei, oricum abia aștepta să fie acasă și nu dădea doi bani pe ciorba de găină. Amintirile olfactive ale tatălui meu aveau legătură cu un papricaș făcut de mama lui… mânca pe fugă într-un loc în care nu și-a făcut niciodată amintiri culinare. Mama are amintiri cu delicatese pe care și le încropea singură când venea de la Statistică sau de la Tarom – un soi de shakshuka doar de ea înțeleasă. “Grief is really just love. It’s all the love you want to give, but cannot. All that unspent love gathers up in the corners of your eyes, the lump in your throat, and in that hollow part of your chest. Grief is just love with no place to go.” (Jamie Anderson) Cam așa cred că e și cu mâncărurile astea de odinioară, felul în care noi ne plângem de milă că nu am văzut, nu am știut să vedem bogăția care nu era niciodată în farfurie. E motivul pentru care eu consider că am o datorie să scriu. Când mă apucă sindromul impostorului și când am impresia că toată sforțarea asta cu publicat cărți, cu ajuns la oameni care nu știu să pună în cuvinte dor și doare, teama de a nu uita… tot scriu. Poate e degeaba… Ar trebui să am un job serios, un singur job care să genereze venituri și cum zicea Dan C. Mihăilescu (despre mâncare și copilăria lui în cartea Intelectuali la cratiță): “…că trebuie să-mi fac datoria să lucrez exclusiv întru binele celorlalți, într-o vrednică, patriotică uitare de sine.”

Toată furia asta pe poze practic, a pornit de la faptul că mereu am simțit în ceilalți o dorință de a-mi domili avântul. Și atunci și acum. O vânătă e o vânătă și o slană cu ceapă e fix asta. Erau bune că nu era altceva și nu erai tu cel care le pregătea. Știai că undeva în curte e o mămăița care trebăluia pe lângă aragaz și totul mirosea a leuștean – leuștean la care corpul tău de adult a dezvoltat o sensibilitate. Undeva într-un borcan erau castraveți cu forme ciudate acriți cu saramură și aromatizați cu usturoi și ardei iute. Niciun adult trecut de prima tinerețe nu are nostalgia unei tocănițe de cartofi sau a numeroaselor feluri care începeau cu multă ceapă călită… sau ce știu eu. Pentru mine era ideea din spatele mâncării respective… a omului care acum nu mai este. Dar amintirea unor dimineți în care am lucrat de la mama o să o am mereu: eu pe scaunul din bucătărie cu un picior sus și mama scoțând tot din frigider pentru mine și o lipie caldă încropită dintr-un colț de drojdie și o cană de suc de roșii făcut de ea. Odinioară… am făcut o poză trecutului și l-am pus în paginile unor cărți, în postări de blog. Azi am aflat din telenovela preferată că există un gen literar numit magical realism (e same same în română). O să recitesc ceva de la Murakami să vedem ce am ratat. Cam așa e cu mesele noastre cele de toate zilele, am pus pe ele magie și le privim de parcă-s vechi și nouă toate. Aruncând o ultimă privire cămării din casa bunicii, am văzut cu ochii minții borcane pe care scria Caise ’98, Vișine ’95, pungi de hârtie cu mieji de nucă, sticle de lapte cărora le-am zice returnabile, poate câteva de Biborțeni pentru sirop de sărbători mari și copii cuminți. Ce nu-și mai amintea nimeni, acolo era și găleata de gunoi, am dus-o noi la tomberon înainte să închidem ușa.

Când simt că nimic nu mai are sens, că zbaterea asta e în gol, pun un strop de strălucire pe tot ce era odată, le ajut să iasă la o lumină nouă (exact ca-n clișeul cu lumina tiparului!) și mi-amintesc că eu mi-am ales această patriotică, dulce uitare. În locurile create de mine, zeițele coboară lângă aragaz și fac tăiței de casă, piersici și Albinuța (nu cu foi cumpărate cum fac eu). Salatele de vinete sunt ușoare și pufoase, roșiile au gust de roșii… evident, și de la fasolea cu ceapă călită în boia de ardei dulce… mă rog, știe fiecare cum își cultivă relația cu fasolea. 🙂 Las și o poză cu Blankie, cea mai obraznică pisică neagră, imposibil de mituit cu mâncare, dar care uneori îți oferă afecțiune dacă petreci timp în grădină.