Cel mai bun prieten al omului

Este el însuși, se știe. Chiar și femeia e om în acest caz.

Observ trendurile pe fb ca o adevărată absolventă de statistică, am ales să mă mai abțin, oricum nu am avut niciodată o părere vehementă în vreo direcție. Simt uneori, așa cum am învățat să zic și la cardiolog de ce am HTA gradul 3 – nu s-a găsit o cauză evidentă, simt monstruos și sunt anxioasă. Observând eu trendurile cum ziceam, se dă share masiv la un articol-extras dintr-o carte care a apărut și pe Catchy anul trecut: “Nu prea mai am prieteni, deşi mi se spune zilnic că aş fi foarte iubită. Fel de fel de fiinţe umane mă caută la telefon, unii mă trag de limbă, alţii îmi tot promit o întîlnire care ştiu că n-o să aibă loc niciodată. Cum fac faţă?” – Nora Iuga în cartea „Ca motorul unui Ford din 1931”. E frumos ce zice femeia, are și dreptate – cine o cunoaște suficient ca să declare că o iubește, câți au citit-o? Am extras special doar o parte din concluzie, ea are metode proprii de a face față. La fel era acum câteva luni cu scrisoarea Fridei Kahlo către bărbatul ei, se încheia așa: “I won’t ask you to do anything, not even be by my side forever. Because if I have to ask you, I don’t want it anymore.” Se spune, pentru cei dispuși să creadă acest mumbo-jumbo care este somatizarea – eu printre ei, că bolile de inimă sunt deseori rezultatul lipsei de afecțiune sau că ai inima frântă la propriu. E o explicație mai lungă, există materiale pe tema asta, nu dezvoltăm. Ce vreau să zic am zis dinainte să merg la cardiolog anul ăsta (btw, și ea e o femeie extraordinară) mă simt broken hearted.

Revenind la cele două eroine citate azi, sunt convinsă că au fost/sunt femei puternice – genul care nu știu ce puternice sunt decât atunci când rămân singure. Știu din clipa în care îmi scrie cineva (sunat e next level, aproape se poate considera contact uman) că acel “să ne vedem la o cafea!” e un fel “Pa și pusi!” unde pusi vine sub formă de emoji cu inimoare. Mai demult, înainte de perioada pe care nu o rostesc dinainte de martie 2020, ne vedeam la deschideri de restaurante, conferințe și lansări, cred că a fost chiar o săptămână întreagă în care m-am simțit ca o veritabilă Cosmo girl. Acum ne vedem la o cafea când se mai încălzește, poate după rapel, poate niciodată – e ok, ne-am obișnuit. Știu sigur că nu ne vedem când cineva întreabă dacă vreau să scriu ceva și nu mai vreau… dar, nu de asta te-am sunat… ieșim la o cafea joi? Sigur, îmi eliberez programul de ceilalți cu care mă vedeam (NOT!) joi și iată sunt liberă pentru tine. Joi sunt acasă în ținută oficială de freelancer și nici nu îmi trece prin cap că voi ieși undeva, poate sunt recunoscătoare că nu trebuie să merg nicăieri. Oamenii care chiar ar vrea să mă vadă muncesc zi-lumină să poată să prindă ziua de mâine, plătesc în timp real efectele izolării. E ciudat totuși, din când în când, unii dintre acești oameni reușesc să-mi frângă inima când uită de întâlnire. Eu știu că și ei știu că e doar o vorbă… dar poate ne vedem la o cafea?!

Mă întreabă o prietenă mai tânără decât mine cu vreo 15 ani, dacă m-am gândit să plec din țară. Sigur că m-am gândit, doar că era acum 10 ani și nu m-a primit nimeni unde voiam să merg. Dacă ar fi să ne încredem în înțelepciunea strămoșească a altor popoare, ce vine către tine e singurul lucru care trebuie îmbrățișat și momentul potrivit e atunci când vine. No need to cry over spilled milk, gen! A fost bine ce a venit către mine, poate că așa e și cu întâlnirile cu oameni post-P, să le lăsăm să vină natural dacă or mai veni. Din perspectivă creativă însă, adică aia în care eu sunt scriitor și nu observator de trenduri, sunt îngrijorată că toată lumea is preaching to the wrong choir. E o tendință generală în populația peste 40 de ani de a combate singurătatea de la bătrânețe. Mi-e frică, Irina, că mă obișnuiesc să trăiesc singur/ă! Mi-e frică să nu mă obișnuiesc așa, cu tabieturile mele! Mi-e frică să nu scrii despre ce vorbim noi… ah, asta e altceva… o să scriu mereu #sorrynotsorry. 😛

Ne pregătim inconștient pentru singurătate și independență, o mai și purtăm sus că nu avem nevoie de nimeni, suntem self-sufficient și empowered, suntem cei mai asumați. Iubesc cuvântul asumare ca pe mere pădurețe. Suntem ca Frida – dacă trebuie să spun că vreau pe bune să te văd, să te simt, dacă nu înțelegi nimic din ce nu se transmite în comunicarea online – atunci poți ca-n citatul de pe un perete de pe strada Cetatea Veche (autor indescifrabil): “Dacă n-ai unde să mergi în vacanță, poți să te duci în pixda mă-tii. “

E supărat fiul meu că la parc nu se joacă toți copiii cu el, aproape îi vine să plângă. Simte să-i atace, să fie răutăcios cum îi percepe pe ei. A fost revoltat o vreme, oricum e un copil solitar, poate din când în când simte nevoia de incluziune. Îl înțeleg, dar i-am zis când tragem concluziile zilei la culcare, că uneori alergând după prieteni noi îi ratăm pe ăia care sunt în fața noastră. A zis că trebuie să se gândească la asta. Am zis că îl înțeleg, eu nu am plecat din țară că nu s-a nimerit, apoi m-am gândit la oamenii pe care îi las în urmă, cei care oricum ar fi venit să bem o cafea chiar și pă Italia, pă Spania. Închei tot cu un citat, se știe că puținul talent îl irosesc în jurul unor citate celebre de la oameni de care a auzit puțină lume: “What I regret most in my life are failures of kindness.” (George Saunders). Căutați citatul, e parte dintr-un discurs. Am fost iar la cafeneaua de lângă pompe funebre.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s