Mama ta…

on

Am mers să o luăm pe mama de la mare, l-a tot îmbiat pe Radu, aparent s-a făcut prea mare pentru vacanțe cu bunica. I-a părut rău când a văzut ce frumos era, chiar dacă hotelul era în apropierea plajei care a fost ținta glumelor și ironiilor de vara asta. Mi-am adus aminte când eram de vârsta lui sau puțin mai mare și nu înțelegeam sub nicio formă de ce nu mergeam la mare în sezon. Acum înțeleg, atunci mi se părea că ratez sentimentul de vacanță generat de valul de turiști care migra în 3-4 valuri/zi spre cazările din Costinești. Multe din aceste cazări erau dincolo de calea ferată. Știu asta pentru că le-am experimentat și eu 5 ani la rând după 2000, mereu la aceeași gazdă.

Ne-am găsit un serial nou de uitat în cuplu – In Treatment, pe lângă telenovelele la care mă uit singură – Gentefied. Uitatul la serial împreună este un obicei pe care îl încurajez pentru că poate atinge subiecte stringente pentru un cuplu, mai ales dacă e vorba despre ședințe de psihoterapie. La tratament vin cupluri, adolescenți, oameni plini de ei și aparent stăpâni pe situație și la rândul lui se tratează și terapeutul. Miezul problemei sau ținta terapiei este desigur relația cu mama (respectiv tata). Tatăl unui pacient vine la terapie încercând, ca toți oamenii de altfel, să înțeleagă de ce i-a murit fiul într-un accident și dacă nu cumva s-a sinucis. Se întreabă retoric dacă prin felul dur în care l-a educat nu a contribuit la moartea acestuia și se rățoiește la terapeut că Darwin a prezis că viitorul aparține celor puternici, nu celor meditativi. Scopul educației aproape militărești, lipsa afecțiunii sunt cred, specifice familiilor mono-parentale. Mie mi-au lipsit ambii părinți atunci când creșteam: ba eram la eu la țară, ba ei erau indiponibili, preocupați fiind de provocările și presiunile de a deveni responsabili pentru alte ființe. Familia “normală” românească creștea copii ca o familie mono-parentală: educația what if cunoscută ca drobul de sare de pe sobă. Și eu i-am moștenit, mă trezesc că am căpătat tic verbal – Ai grijă! Asta înseamnă același lucru ca educația cu bătaia: Trezește-te, viața e grea! Să mă auzi în capul tău, copile și să ai grijă de tine! Supraviețuiește-mi, că te ia mama naibii! Tata ne zicea crescând: neică, dacă eram în armată… mă mânca limba să-i răspund pe loc, așa cum am îndrăznit mai târziu: Ce am căuta noi în armată, tată?!

Nu am deviat sau nu am uitat de unde am pornit: Ce am de la ei m-a înzestrat pentru supraviețuire, ciuntită afectiv, dar vie și cât de cât sănătoasă. Ce somatizăm sunt toate acele aspecte care ne-au asigurat supraviețuirea. E un paradox totuși, nu se potrivește cu vorba aia cu ce nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Noi mergem la terapie, la coach, la shaman sau hipnoză, într-o încercare disperată de a dezgropa și a asimila trecutul. Știu că pregătirea mea formală m-ar putea împiedica să scriu despre asta ca un expert, sincer, mă doare în cot. 😛 Am avut o revelație cu această excursie de o zi, una pe care nu o să o împărtășesc cu nimeni deocamdată – e urâtă. Citind cartea mea, o prietenă mi-a zis: Ai scris frumos despre pierderea unui copil în urma unui avort, intuiesc că adevărata Irina era frântă. Așa e, nu putem să punem în cuvinte sau eu am ales să îmblânzesc din dorința de a proteja. Cred că asta e drama unei mame: să nu poată să protejeze într-un moment, orice moment, rodul iubirii (presupun tot “normal” că suntem toți creatori de viață din iubire.) Aș merge chiar mai departe, după ce am citit niște aberații of some of my peers, să spun că suntem chiar egoiști când decidem să devenim părinți. Așa se explică faptul că inima nu poate cuprinde frumusețea și plenitudinea.

Evident, la mine se traduc toate cu mâncare. 🙂 Nu fac asta ca să schimb nota, ci chiar așa le simt. Mă supăr pe copil când îmi cere să gătesc niște elucubrații văzute pe Reels, mai face și mișto de mine: Mami, tu poți să faci orice! Sanchi, azi o să încerc să fac tom yum… Dumnezeu cu mila… Anyway, urma să plecăm până la Constanța și stând la casă la Mega îmi dau seama că trebuie să fac sandvișuri de drum, doar nu o să mănânc proverbialul șnițel între pâine de la OMV. Aleg din fugă șvaițer și salam Sibiu și în timp ce pregăteam pachetul de drum, un zâmbet larg îmi inunda fața. Era micul dejun de la coana Atena din ultima vară a noastră (a fetelor adolescente) cu mama la Costinești. Nu știu ce mâncam restul zilei, eu sigur pofteam la toate prostiile disponibile pe aleea Herpes din aceeași stațiune. Mă gândeam că nu m-am îmbolnăvit niciodată în vacanțele studențești pentru că găteam la gazdă meniul pentru care toți românii se înghesuie la împinge-tava: salate de vară, cartofi prăjiți și mâncărici cu bază de ceapă călită și bulion. De ce facem asta? De ce alegem așa-zis tradițional românesc chiar și atunci când ne-am permite mult mai bine și mai sănătos?! Singura explicație este că e comfort food și soul food la un loc. Ne îngrămădim pentru a reface încă o dată vremuri mult mai sărăcăcioase care abundau în altceva: protecția și prezența părinților. Ezoterismul românului trebuie căutat într-o varză călită la ceaun, clar nu e pentru neinițiați. Îndestularea sufletului se face doar întingând în zeamă de roșii: șnițel cu piure și salată de varză – mâncarea de duminică la mama, tocăniță cu pui de curte și o tonă de ceapă – încropit de mamaie în fiecare weekend de vară, pilaf sârbesc, baraboi unși și macaroane cu brânză de oi și zahăr făcute de tata când mama era plecată. Mănânci și nu te saturi niciodată, d-aia nu ești binevenit la all inclusive. Sigur că ești mai mult decât candidatul ideal al cabinetului de psihoterapie, să-ți explice cineva că așa se manifesta iubirea și așa se comunica tot ce nu se putea exprima în cuvinte: cu ciorbe mâncate cu pâine și tocănițe cu mămăliguță. E dramatic: mâncăm în loc să vorbim despre ce simțim. Sigur că sunt doar observații personale ale unui om care a aflat că nu e târziu să te lași alintat de părinți acum… să-i las să exprime tot ce nu-și permiteau atunci. E alegerea mea cum integrez, dar sigur face bine să fie dintr-un loc al empatiei.

Am menționat și telenovela de pe Netflix cu tema gentrificării din suburbiile Los Angelesului: e și acolo tratată o ciocnire a generațiilor, inclusiv legat de mâncare. Scopul este însă evoluția și ambele părți trebuie să lase de la ele pentru a prospera, disputele bilingve se încheie tot cum știm noi – latinii: Tu madre! (Pe mă-ta! cum s-ar traduce liber). Pe final, versuri de mare angajament de la un tip urmărit de fiul meu: Lebăr pe pâine, lebăr pe mâine!

P.S: la plajă citeam Jocul lui Ender, prosopul mă proteja de frig și laptele Doina de soare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s