Nu doar cu Seen

on

Încă nu am terminat serialul In Treatment, într-un episod pacienta de 23 de ani cu cancer încerca să-i spună că în copilărie mama îi marca pe mână semnul Checked/Văzut ca o recompensă pentru fapte bune. Având un frate care suferea de autism, ea resimțea chestia cu văzutul ca o marcă pentru că e copilul normal. Complicate sunt căile prin care ne asigurăm supraviețuirea copii fiind și apoi adolescenți, cu mintea mea de acum mă gândesc că i-aș fi colorat pretty pe toți și aș fi desenat o lume nouă în care să fim bine toți.

Am fost invitată să văd Otto Barbarul, un film românesc greu care abordează tema depresiei la adolescenți. În vreo două-trei ocazii, am lăsat ochii în jos pentru că nu mai puteam să mă uit, cred că e un side-effect al faptului că am devenit mamă. Când sunt acasă aleg să nu mă uit la scene prea dure, plec din fața ecranului sau am la îndemnă second screen. Despre film pot să vă zic că trebuie văzut în special de părinți, e oricum rated 18+ și un film bun. Am mai zis eu și cu alte ocazii că nu sunt critic de film, am văzut filme bune în viața asta, le apreciez din prisma identificării cu personajele. Înțeleg de ce campania care adresează depresia în rândul adolescenților – Nu da doar cu seen – a ales să se folosească de lansarea filmului pentru a atrage atenția asupra depresiei pe care desigur pandemia a adâncit-o (nu doar în rândul adolescenților).

Încă vorbim de depresie de parcă e tabu, dar oamenii au început să se “caute”, chiar dacă aceste căutări ale lor nu sunt făcute în văzul tuturor. Mi-l cita sor-mea la un moment dat pe Nicolae Steinhardt: “Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre…

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.” Evident că eu citez selectiv, e lung citatul și vă îndemn să-l căutați. Am venit de la film cu sentimentul că ceva a lipsit, mi-a lipsit mie. Nu mă pot identifica cu personajul în trăiri, dar unele aspecte îmi păreau neverosimile. Eu nu sunt de la presă sau sunt cumva o parvenită în presa online și în blogging-ul care e struțo-cămila dintre scriitor și jurnalist. M-am simțit ca o parvenită și acolo, printre oameni care în scurta interacțiune au făcut să pară că ei s-au ajuns și nu-și mai aduc aminte de exuberanța care-i încerca la începutul carierei. Poate mi s-a părut, tipa cu care fac coaching îmi spune deseori că discursul meu conține mult cred și mi se pare. Cum ziceam, filmul este bun și este un efort creativ al multor ani, recunoscut și oficial la festivaluri internaționale – ceea ce per ansamblu este foarte bine pentru cinematografia românească. Încă rulez pe faptul că prin cărți și filme oferi o perspectivă a unei alternative la o existență posibilă în alt time frame – poate fi chiar o poveste tristă, o dramă.

Datorită afinității mele pentru filme (și până învăț să scriu scenariu) îmi încep cărțile cu un set-up, vreau să se înțeleagă cum se așează oamenii în capul meu. Așadar, mă duc în filmul meu cu adolescenți, să zicem 1998-1999 și găsesc acolo o gospodărie cam ca-n Otto Barbarul: părinți intelectuali, o soră mai mare cu 4 ani și un frate mai mic cu 16 ani. Mama lucrează la agenția Tarom din Paris, eu studiez la liceul devenit acum Colegiu Național – Coșbuc. Sunt clasa a XI-a și probabil printre cei mai săraci copii din clasă: nu am nici măcar un Alcatel OTE. Bucureștiul arată la fel de împuțit, e o primăvară sumbră de capitală, nu a înverzit încă nimic. Am rămas corigentă la matematică și mi se pare o tragedie de neconceput. Am o prietenă bună care nu poate să înțeleagă tragismul situației, am un iubit și în familie nu e nicio dramă notabilă. Merg la Grigore Alexandrescu cu tata să-i scoată medicul firele din buză fratelui meu: și-a spart buza alunecând la el în pătuț. Îl țin în brațe până acolo și mă uit pe geamul Daciei dorindu-mi să dispar. Ce rușine mai mare poate fi decât să te evidențiezi astfel la ora de diringenție de la finalul trimestrului?! Ajungând la Leuca, adică la mine, diriga zice că nici nu știe ce concluzie poate fi trasă la o așa grozăvie – corigență la mate. Aș vrea să-i spun, dar mereu mi se gâtuie vocea când trebuie să mă apăr. Nici adult fiind nu am învățat să vorbesc pentru mine fără să fiu indignată vizibil de nedreptate. Aș vrea să-i spun că e greu, că mi-e greu cu viața, dar cu mintea aia crudă intuiesc că nu o interesează. Dacă i-ar păsa, probabil ne-ar lua deoparte și am putea schimba două vorbe omenește: să știe că orele sunt inuman de multe – șapte pe zi, iar eu merg în Militari. Că mi-a luat ceva să învăț să mă feresc de obsedați în autobuz și să înțeleg că ceilalți pasageri aleg să nu vadă un abuz asupra unei tinere femei. Să-i spun că în weekend mă duc la mamaie să ajut în curte și să-mi văd iubitul. Că știu să gătesc, deși am doar 17 ani și nu înțeleg de ce profesorul de matematică are ceva cu mine. Dacă sunt deprimată?! Nu știu, nu m-a văzut nimeni.

Dacă suntem deprimați acum, cu mijloace moderne de comunicare, dar petrecând perioade lungi în casă? Mai mult ca sigur. Fiecare își găsește metode de evadare din cotidian, așa cum fac eu cu scrisul sau Otto prin muzica, alții cu alcool… Filmul Otto Barbarul pare să descrie o realitate de acum 20 de ani, cel puțin eu așa am simțit. Apartament întunecos, farfurii și căni care se dau la pomeni, eternul tocător sprijinit de chiuvetă, adulți deprimați și absenți, bucătăria ca centru al vieții domestice. E o senzație acută de barking at the wrong tree. Ce să vadă adulții cărora le este permis accesul la acest film? Că sunt depășiți, că trăiesc în altă epocă… că trăim la limita sărăciei?! Un adolescent își găsește mijloace să dispară atunci când nu vrea să fie văzut – nu cred că a aflat cineva de corigența mea, am terminat liceul printre primii 20, am avut chiar ceremonie specială la care nu a venit niciunul din părinți. Campania ar trebui să fie pentru adolescenții care eram; noi care ne-am transformat în adulți care dau cu Seen. Asta căutăm la terapie, să fim văzuți nu să fim bifați. Am învățat să ne ignorăm grațios în spatele diverselor scuze: am uitat să răspund, sunt foarte ocupat… apoi ne mirăm că pentru unii dintre noi e prea târziu. Eu m-am hotărât să mă opresc din unele acțiuni soldate cu seen sau unor apeluri respinse. Nimeni nu mai sună înapoi, nimeni nu răspunde. Îi ștergem din raza vizuală, îi scoatem din listă, doar-doar nu o să vedem că de fapt nu au timp pentru noi. Poate au timp pentru ei și atunci ne putem bucura că au reușit. Pun și o poză cu mine alături de dinozaurul adus de mama dintr-o țară străină. Cum ziceam, m-am născut într-o familie de intelectuali, dar nu totul era așa sumbru… acum în bibliotecă s-a făcut loc și pentru cărțile mele. Mama oferă feedback pe scrieri, uneori mai dureros decât un editor. Tata e mândru de cartea de bucate care pare formatul ideal de făcut cadou – sunt văzută și bifată ca un copil care a contribuit la diversitatea din familie. Ce putem face acum? Să netezim cât de cât drumul către dezvoltarea personală a adolescenților pe care îi creștem, mai puține mommy și daddy issues de discutat ar fi ideal. 😛

3 Comments Add yours

  1. Avem, ca adulți, multe nerezolvate din perioada aia-n care nu exista problemă în rândul copiilor. Era vorba doar de: e obraznic, e răsfățat, e mai ciudat…
    Vreau să văd și eu fimul ăsta, mă pun pe căutat. Mulțumesc!

    Like

  2. Irina says:

    O să fie la cinema din 24 septembrie. Indiferent când o să-l vezi, te rog să-mi povestești cum ți s-a părut.

    Liked by 1 person

  3. Silvia says:

    Nu e checked, nu e seen e love.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s