Datoria strămoșească

on

Nu am putut să dorm ieri noapte, m-am simțit un rău fizic nedefinit și doar după somniferul de serviciu – aka paracetamol, am dormit greu. Citisem înainte de culcare Calea babelor și rămăsesem cu asta în cap: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”. De câte ori mă trezeam, aveam doar asta în minte, ca un cântec nesuferit pe care nu știi de ce îl fredonezi. Rămânem fără ele, nu-mi vine să cred că au trecut 13 ani de când s-a dus mamaie Jana și vreo 3 de la bunica Georgeta. Două femei fundamental diferite care mi-au influențat copilăria și puțin adolescența. Vorbesc cu prietena mea Gabi și îi zic să mergem în Ardeal de 1 noiembrie, ea vrea la Roma. Îmi zice că e morbid să mergi la morminte. Eu zic că e morbid dacă vrem noi să fie. La mamaie aș putea să merg în fiecare weekend la cimitir și totuși nu o fac, e ca gluma cuiva de pe twitter care zicea că știrile au luat-o razna să arate excavatoare în cimitire din România – de unde atâta loc?

Dacă cițiți sau recitiți Calea Babelor, nu o să găsiți nimic nou: femei cu frică de Dumnezeu născute între cele două războaie și care ne-au atins existența într-un fel sau altul. Pe mine m-a crescut mamaie Jana alături de sor-mea cu patru ani mai mare și evident, de mama. Mereu mă refer la ea ca la femeia care m-a crescut, dar adevărul este că atunci copiii creșteau cu multă bunăvoință și protecție divină. Mă uit la curtea bătrânească, au dărâmat și magazia construită când eram eu mică, o văd plină de capcane pentru fiul meu. Mai citesc și niște postări preluate de la cine știe ce nostalgic care povestește ce bine era când viața era simplă, a se citi lipsită de opțiuni în privința meselor – mâncai ce era și era bine să fii fericit cu asta. Nu eram fericiți, dovada sunt copiii proprii cărora le facem acum toate poftele, pe care îi lăsăm să-și aleagă haine și ghiozdane fancy la supra-preț. Din cărțile mele și din postări de blog despre mamaie sau bunica, nu știu cât de mult reiese faptul că ne lipsea iubirea. Că ne hrăneau și mesele aveau o semnificație, asta cu siguranță. Că ne îngrijeau până am învățat facem asta singuri, nu pot să neg. Pentru mine, un suflet bătrân, unele aspecte au devenit certitudini la vârste foarte fragede. Mi-am dat seama că nu mai sunt puiuțul familiei, când miezul de salată era dat la puii de la cloșcă. Fusese o vreme când mi se cuvenea mie, dar apoi toți puii și în general natura care ne hrănea a căpătat întâietate. A venit vremea altor nepoți și a multor generații de puiuți și eu m-am maturizat forțat peste noapte. La 11-12 ani aveam grijă de veri mai mici și știam că ficatul din ciorba de găină era al lor. Mă uitam cu jind cum noua generație nu avea măcar decența să aprecieze ce primește: renumita ciorbă cu carne a mămăiței. Când se mergea la sapă, eu eram desemnată să merg la capul rândului după apă: du-te tu că ești mai mică! Băieții nepoți creșteau și primeau viața mai ușoară că erau mici, noi fetele învățam să ne îngrijim de puii de om. Mă uit la filme și încerc să asimilez rolul nostru, îndârjirea feministelor sau vehemența unor femei de a alege ce să facă cu corpul lor. Trăsătura comună a mamaițelor și bunicilor de pretutindeni era că odată cu pierderea copiilor, cu avorturile datorate sărăciei și lipsă de opțiuni în general, au sacrificat afecțiunea pentru protecție. Femeile alea sunt pe Calea babelor, niște bătrâne cu ochi permanent apoși care se luminează la vederea unui nepot. Nepoții sunt departe, au căpătat inflexiuni ciudate la limba pe care o folosesc când vorbesc cu bunicii și nu vor avea șansa să dea mai departe singura lecție pe care o știu bunicile: Protejează viața!

Mă uit la felul în care tratez eu iubirea și deși nu am citit niciodată integral cartea aia cu limbajele iubirii, eram convinsă că mie îmi trebuie iubirea manifestată prin gesturi. Că uneori o cer așa imperativ că devin obositoare și enervantă. Mi-am scris afirmații pe agendă, am construit o agendă cu afirmații și am nevoie de o noapte de insomnie ca să-mi dau seama… nu căutam gesturi de iubire, căutam apartenență și drept la existență. Pare ciudat că pentru copii născuți în comunism, noi ca generație, nu apreciem că faptul că ne-am născut e dovada că merităm să fim aici. În teorie nimeni nu ne poate lua asta, practic însă suntem handicapați. Ne căutăm la terapii de tot felul, schimbăm partenerul cu care am făcut ce se aștepta de la noi: nuntă și copii, și tot nu ne găsim. Am fost la Disneyland Paris când aveam 17 ani, după o vară în care fusesem mătușa de serviciu. M-am văzut în poze urlând, dar nu de frică, de eliberare. Eram copil după o așteptare de 45 de minute, mă dădeam în tiribombe la Disneyland. Dacă mă uit în urmă, știu și văd ce e de reparat: sexualitatea fără repercusiuni. La un exercițiu pentru un curs de dezvoltare persoanală am fost împărțiți în echipe și deși puteam alege orice, toți am ales sarcini neplanificate și rușinea asociată lor (se pune că eram majoritar femei). Sunt convinsă că toate ne doream copii și copiii fiecărei femei din grupul respectiv sunt iubiți mai mult decât e omenește posibil… Frica asta colectivă nu degeaba pune accent pe copii, ei sunt rațiunea noastră și lor vrem să le pregătim un mâine mai bun. Ascultă fiul meu și înțelege melodii lacrimogene de la radio:

“If I showed you my flaws
If I couldn’t be strong
Tell me honestly, would you still love me the same?”

Încerc să-i explic că melodia se referă la iubita lui, nu la mama lui, mama e aici să te iubească necondiționat. Isteria pe care o traversăm, tot zgomotul menit să întrețină frica de moarte, ne distrage de la faptul că babele alea au trecut prin vremuri mai grele și mai confuze. Că o mămăiță de 90 de ani o să-ți spună că acum trăim vremuri bune dacă se raportează la turte din făină de scoarță de copac coapte pe plită. Și toate astea amestecate cu o vară de insomnii și panică generală, mă fac să-mi doresc mai mult ca oricând să trăiesc, să apuc să devin o bunică. Când va veni vremea. Să mă uit undeva unde știu sigur că am notat că sunt nepoată și fiică de femei aprige și să știu că la întrebarea: Ce să-ți dea mamaie?! o să pot să-mi zâmbesc complice în oglindă. Dincolo de pelerinaje pe diverse alei cu amintiri sau pe la diferiți sfinți, rămâne latura noastră mai puțin spirituală: dacă ne pasă atât de mult de copii, să ne punem noi masca întâi, ca-n avion – să vrem să trăim pentru ei. Soacra mea menționa că la citirea pomelnicului o vecină a ținut să-i șoptească la ureche că s-a trecut doar pe ea. Asta dovadă de curaj și lipsă de ipocrizie la un loc! 🙂

Poza de când aveam 16-17 ani, o geacă din Prisma cu două numere mai mare și arătam așa cum mă simțeam – like a true Balkan girl, future babușka. 😉

One Comment Add yours

  1. Silvia Leuca says:

    Ce frumoasa esti!

    vin., 22 oct. 2021, 20:55 irinaalexe.me a scris:

    > Irina posted: ” Nu am putut să dorm ieri noapte, m-am simțit un rău fizic > nedefinit și doar după somniferul de serviciu – aka paracetamol, am dormit > greu. Citisem înainte de culcare Calea babelor și rămăsesem cu asta în cap: > „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drum” >

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s