Oare nu tot ce mâncăm ar trebui să fie savurat ca și cum ne-ar hrăni sufletul?

Încep fără preludiu, că dacă vorbim de suflet și mâncare, nu are rost să ne formalizăm. Doamne, cât de mult îmi place să vorbesc despre mâncare, să scriu pe același subiect și uneori să și gătesc. Era o vreme când… dar cui îi pasă cum le așează viața pentru noi? La primul meu job, crezul companiei era Serviciu cu suflet, un etern prilej pentru mine să fac mișto-uri la ședințe: Servicii… sufletu’! Servicii cu sufletu’ la gură! și tot așa. Cu mâncare însă nu-mi arde niciodată să glumesc, așa că ieri când am primit cadou de la Eisberg, nu îmi încăpeam în piele de bucurie. Ce poate fi mai bun decât salată de la Eisberg, respectiv Mexico mix? Cartea lui Cosmin Dragomir – Curatorul de Zacuscă. Cosmin zice că ne cunoaștem doar dacă vreodată am băut cel puțin 2 (sau 3) beri împreună. Ne cunoaștem sigur, dar mereu am zis că nu e very ladylike să bei trei beri în nicio circumstanță. Întrecerea de râgâit cu fiul meu după berea de ghimbir e perfect acceptabilă. 🙂

Revenind la zacuștile noastre, doar am apucat să frunzăresc cartea și mi-am răscolit niște amintiri. Bineînțeles că trebuie să vă comandați cartea dacă sunteți fanii periplului prin gastronomia românească – Cosmin a fost generos și a inclus mai mult decât referințe despre zacuscă, e un compendiu gastronomic. Eu o să vă povestesc despre mâncarea pe care mi-o aduc aminte ca fiind făcută cu suflet.

Până în ziua de azi sunt de părere că zacusca și aproape orice mâncare e mai bună dacă o servești caldă. Momentele de intimitate cu mâncare se petrec uneori așa de repede că uităm să le savurăm cum se cuvine, e ca și cum le-ai surprinde în poză. Știu că suntem familiarizați cu a nu comite sacrilegiul suprem: să mâncăm înainte să pozăm, m-am cam dezvățat odată cu rărirea vizitelor la restaurant, recunosc. Ceea ce nu prinde poza, eu oricum surprind în cuvinte, unul dintre motivele pentru care scrisul despre mâncare ocupă un loc important în viața mea. Rețetele cu hrană pentru suflet sunt simple: pui la cale un festin simplu, cam cu ce ai prin gospodărie, și apoi te înfrupți privind la oamenii care mănâncă. Uneori poți să le rezervi surprize culinare care fac să ți se încălzească inima numai la gândul că le vor descoperi. Așa am găsit eu un tuci cu zacuscă pe plită într-o frumoasă zi de toamnă. Erau și cococi coapte tot pe plită și zacusca nu mai are sens decât așa. O amintire cu zacuscă e de atunci când eram însărcinată și am petrecut o după-amiază cu mama, tocând legume. Ea zice că pentru o gravidă am cam muncit-o în ziua aia, eu aș mai fi tocat o tonă de ceapă și tot pe atâtea ciuperci. O tocană făcută de mama-soacră o să-mi rămână veșnic întipărită în minte: porumbel cu ceapă, cartofi și mazăre într-un delicios sos de roșii… Am legătură de-a dreptul indecentă cu tecile de fasole verde, mi-e poftă de ele în toate combinațiile posibile și rareori îmi fac pofta cea mai mare: teci prăjite cu usturoi și mărar. Sunt aproape convinsă că este una din asemnănările cu bucătăria italiană: iată, ingrediente proaspete gătite simplu. Glumesc! Italianul sau francezul nu o să înțeleagă niciodată ce o diferenția pe mamaie de grand-maman sau nonna. Cum îi străluceau ochii când punea în gura sobei, pe o țepușă, mușchi de porc de afumat. Despre sfințenia cu care se grijea borșul sau oala cu lapte bătut, despre turtă nu mai zic, îmi plouă în gură la gândul cojii lipite de tăvite ruginite. Cu toată încrederea pe care mi-o acord când vine vorba de gătit, nu o să-mi iasă nicicând un borș de cocoș ca-n weekend-urile copilăriei. E bine așa, nu plâng după vremuri, cât după oameni și atmosferă. Că oamenii care le găteau au dispărut e evident, dar înstrăinarea vine și din gătitul modern cu prescurtări, din lipsa zgomotelor de gospodărie ascultate la ceas de seară când te duci să verifici dacă ai închis poarta și natura care te împinge să intri lângă o sobă pentru o cină ușoară. Deși tigaie o să rămână cel mai rafinat dish cu urmă de carne, eu parcă tot spre vegetarian sunt atrasă. Tigaie, pentru cine nu știe, definește untura în care s-a prăjit carne de la garniță în care se fărâmițează brânză (preferabil de capră) – serviți fierbinte cu mămăligă! Tot cu mămăligă am mâncat și ardei copți cu smântână, asta în satul Dumeni, comuna George Enescu, la o altă bunică – săru’-mâna pentru masă!

Nicoleta, mulțumesc că te-ai gândit că acestei cărți i-ar sta bine și la mine în bibliotecă. Apreciez că sprijini și participi activ la demersurile culinare de tot felul – e bine primti! ❤ Ce vreau să spun înainte să-mi fac o salată caldă cu sfecla din cuptor: gastronomia românească se bazează pe oameni (ca noi) să o promovăm. E multă lume care strâmbă din nas, simte că nu avem identitate și nici repere. Avem de toate! Și oameni care documentează, bucătari tineri care explorează gusturi și aduc în atenție ingrediente aparent uitate și avem consumatori care le apreciază. Eu aș putea să vorbesc despre păstăi de fasole precum vorbea Bubba, prietenul lui Forrest Gump, despre creveți. Înainte să ne fie calificate drept advertoriale postări precum asta, aș zice să ne gândim la prietenii americani și a lor Zi a Recunoștinței. Lăsăm deoparte originea sărbătorii menționate și ne amintim să binecuvântăm printr-o rugăciune (fie ea și-n gând) a oamenilor care au pregătit masa și care ne strâng în jurul unor bucate în care posibil să-și fi pus sufletul. Las o poză cu mine, că știu că sunt mai mari șanse dacă mă vedeți cocoțată pe un trovant, nu departe de Dedulești. 😛 La asta să vă gândiți când vă exprimați recunoștința, am mâncat mici buni la Dedulești și m-am născut înainte de referința aleasă de mine din carte – suntem cu adevărat învingători!