Pe raftul de sus

on

Cred că au trecut mai bine de două săptămâni de când am făcut poza cu raftul din Cărturești. Cartea nu era expusă așa, mi-am scos-o eu din rând pentru poză, după ce m-am ridicat pe vârfuri. În timp ce scriam la versiunea inițială a ceea ce găsiți acum în librării, mi-a fost teamă să citesc Fluturi – mi-e teamă uneori că o să constat lipsa de autenticitate (a mea). Nu a fost cazul și deși nu mi-a plăcut Fluturi, nu am simțit nicio clipă că e scrisă pentru mine. Autoarea a făcut niște observații anul acesta, pertinente: volumul inițial se poate lăuda cu recorduri de vânzări, dar și cu faptul că a fost cea mai furată carte. Doar ideea asta ar trebui să ne pună pe gânduri înainte să dăm atâta credit unor volume din afară – avem hoți de cărți și aici. Romanțat, așa cum e și scriitura mea, mă gândesc că cineva ar fura o carte să o dăruiască cuiva drag pentru că nu și-o permite… Așa că da, 5 ani mai târziu și după nenumărate lupte interioare, am ajuns pe raft la Cărturești. Se știe că la Cărturești e referința că te-ai ajuns, doar că eu nu m-am ajuns. Dacă stau să mă uit cum am trecut de diverse milestones pentru că nu mi s-a deschis niciodată ușa către o scurtătură, s-ar putea să mă pun să plâng un pic. Că e greu, că e nedrept să fie mereu greu și că nu înțeleg de ce e greu orice.

Cartea aștepta cuminte pe raft să-i fac o poză încă de astă vară, doar că eu nu m-am obosit – exact așa. Atunci când lucrurile se întâmplă firesc, când te cunoști prea bine ca să crezi că o să fie vreodată de ajuns, știi că e doar un milestone… mai am nșpre kilometri până la destinație. Destinația o mut periodic ca să mă stimulez să fiu mai bună, se cheamă evoluție. La o conferință îmi zice un prieten că nu știa că eu scriu cărți și cu greu mi-am înfrânat replica: Dar te-am invitat la lansări din 2016… degeaba sunt eu deșteaptă dacă nu înțeleg algoritmul de funcționare al celor de la care îmi doresc validarea. Acum, pe final de an 2021, an pandemic și tumultos, am ajuns să-mi acord eu validarea supremă – să spun povești pentru adulți e darul meu. Tot ce a fost greu a venit ca o confirmare că eu nu credeam că poate fi ușor. Tot ce a venit din frica de mediocritate s-a manifestat prin oameni care nu mă caută ca să nu mă găsească. În continuare îmi doresc să fiu proastă între deștepți, să mă urc pe vârful cel mai înalt și să constat că e vârful greșit, dar urcușul a fost amuzant: am văzut flori, am respirat aer curat… Când am început colaborarea cu Siono (mulțumesc încă o dată!) eram ca oamenii care sunt încărcați electrostatic și cărora le e frică de descarcare în prima persoană care îi atinge. A fost bine, sunt recunoscătoare că ne-am găsit și am beneficiat de sfaturi de bun-simț și experiența unor oameni bine intenționați. Ce vreau să spun, în afară de evidentul Cumpărați cărțile!: o să vină și noutăți, sper eu scrise de la alt nivel. Pun și o parte din cartea nouă, care nu e tocmai nouă, dar căreia încerc să-i imprim un suflu de româncă autentică și care se va numi Niște femei singure. Acum, mai mult ca oricând, am convingerea că o să ajungă la oamenii care au nevoie de ea, că nu trebuie să-i chem la lansări sau să le vâr reclame sub nas. Nu o să mă simt realizată ca scriitor în România, ci împlinită. Bătaia pe umăr și implicit validarea o să vină tot de la mine, așa cum trebuia de la început. Las poză de la lunga ședință foto de 40 și o zi și vă întreb retoric dacă știți bancul cu Brelocul?! Bre, locul ăsta e al meu!

Ambele locuri sunt ale mele. 😉

Iunia își dorea să devină o scriitoare de succes, chiar best-selling, ca-n filmul despre viața unei scriitoare contemporane. Acest vis nu s-a împlinit odată cu publicarea primei cărți despre copilărie și deciziile proaste pe care le luăm când suntem tineri și îndrăgostiți. Succesul nu s-a arătat cu cea de-a doua carte pe o temă delicată. Cu toate astea, ea vede luminița de la capătul tunelului cu o carte de bucate. Această carte a fost scrisă în timp ce jongla cu numeroase colaborări pe redactare și editare, chinuindu-se să câștige un venit decent. Până într-o zi când i se oferă o șansă… doar o șansă de a se arăta lumii. Avea să descopere însă că niciodată nu s-a expus complet, a arătat celorlalți doar o față – scriitorul comercial, cel care împărtășește ceea ce oamenii iubeau să audă – divertisment sub forma unor rețete vechi de familie. Spera că nimeni nu va citi printre rânduri, nimeni nu va observa foamea, frica de a nu fi vreodată înfometată, atent camuflată în fraze amuzante sau cinice.

Pe de altă parte, e Iunia care a moștenit o dependență ciudată pentru un multiplayer. Obișnuia să se joace când se angajase să facă suport pentru un joc din categoria RTS. Jocul nu era interesant, dar comunitatea… nici măcar nu și-a imaginat ce ascundeau alianțele internaționale. Odată cu turul cărții de bucate, undeva între nopțile singuratice la hotel și construirea unei viitoare cariere de autor, ea descoperă afecțiunea deghizată în cele mai ciudate forme. Iubirea este, până la urmă … Iubire.

Așa ar fi frumos să descriu personajul principal, dar cum ar fi să vorbim despre Iunia căreia îi era frică mereu, o femeie din România care nu știa ce vrea și ce se așteaptă de la ea. Îmi aduceam perfect aminte cât insistaseră cei din jur să preiau jobul de tickete, un job de support la care nu mă pricepusem niciodată – nu era ca și cum mă jucasem vreodată, nu jocuri pe telefon, orice. Erau toate la fel se pare, dar pentru mine nu aveau sens, știam că sunt un suflet bătrân. La fel cum aviația nu avusese sens și nici acum nu înțelegeam cum îmi imaginasem că aș face față unui job în bucătărie. Firma de catering era fără activitate din 2011, de la înființare, eram paralizată de frică, toate romanele” astea siropoase se scriau și rescriau în capul meu din copilărie în speranța unui miracol. Da, unele văzuseră tiparul, dar cu ce preț?! Oamenii zâmbeau politicos, cică se regăseau și atât. Ce însemna cu adevărat reușita nu știam nici eu, ce însemna să scrii bine?! Scenariul meu de happy-end era diferit în funcție de gradul de dificultate al zilelor: uneori era o surpriză dulce, alteori un umăr pe care să plâng, puțină înțelegere pentru firea nestatornică care trecea drept nemulțumire. Era ca atunci când citisem despre vindecare rănilor și la final nu era nimic: eu eram de vină, eu făcusem tot ca să mă apăr, să trăiesc, să supraviețuiesc. Mă ridicasem din pat și mă îndreptasem spre balcon pentru a respira adânc aerul din orașul meu preferat. Aveam un atac de panică pentru că nu găsisem soluția într-o carte și de trăit viața pe bune nu se punea problema. Vreau să ajung la oameni și nu știu cum. Nu-mi găsesc nișa! Poate eram prea prețioasă, prea rigidă în atitudine și respingeam încercările oamenilor de a veni către mine, poate… poate… Nimic concret în afară de eterna senzație de urgență din piept, hipertensiunea care devenise aproape o mândrie și care mă împiedicase să mai fac copii.

Știam eu ce e și cu hipertensiunea, cu inima mea rănită perpetuu, cu neliniștea, cu bubuitul din creier care nici la culcare nu se oprea. Poate misiunea mea devenise de neoprit, să realizez ceva înainte să mor. Apoi îmi venea să-mi plâng de milă, mă uitam la copilul care dormea încă în patul conjugal la 10 ani și mă simțeam ca o proastă nerecunoscătoare. Zi mersi, Iunia! Mersi!

Ziceam mersi că sunt mai bine ca alți oameni, deși eram și mai rău tot ca alții, dar nu aceeași. Ce voiam eu era munca asta de sondat profunzimi să fie de folos și altora, să cumpere cărțile, să le citească și să zică… nu știu… Scrierile mele erau atât de diferite și romanțate, scrise cu frica de a nu răni pe cei apropiați cu sensibilitatea mea. Cum să spun de mamaia care mă crescuse că nu-mi aduceam aminte o îmbrățișare? Că ne pupam la sărbători și mereu către finalul vieții ei, toate la inițiativa mea. Că eu eram îngrozită când cineva întindea mâna către mine… că avusesem noroc să scap cu un prim sărut scârbos în loc de ceva mai grav. Pe cine să dau vina atunci și acum?! Nu știam nimic, nici să mă feresc. Adulții care trebuiau să aibă grijă de mine mă trimiteau să mă descurc, poate erau mândri când îmi asumam responsabilități nefirești pentru un copil. Cărțile și scrisul nu mă ajutau să evadez când mă tot uitam stânga-dreapta că eram singură mereu. Parcă nimănui nu-i ardea de mine și eu nu îndrăzneam să spun asta tot de frică – dacă nu mă contraziceau? Parcă tot timpul aveam de mers undeva, de făcut ceva, o frământare continuă mă domina și acum, alegeam să o transform în muncă.

Nu eram mirată nici că mă măritasem cu primul bărbat care îmi arătase o oarecare bunăvoință și afecțiune. Nimic ieșit din comun, eram tineri, ne-am sacrificat tinerețea cu aplomb: el nu știa ce vrea, eu voiam să fiu căminul cuiva. Se făcuseră 15 ani de căsnicie și noi încă dezbăteam de ce ne rănisem unul pe celălalt practic toată viața de adulți. Eu îl sufocasem cu așteptări de la singura relație cu un bărbat pe care o știam, el probabil era paralizat să nu greșească. Eu repetam ce citeam prin cărți de psihologie și ne împungeam de parcă eram melci fără cochilie – ne durea peste tot. Mă refugiam în baie să plâng, mă refugiam în laptop să scriu când eram obosită de plâns. În continuare nu puteam să trec peste irosirea pe care o vedeam în viețile noastre: dacă cineva putea să-l iubească cum nu-l iubisem eu?! Dacă de fapt nu-l iubisem și nu mă iubise? Ce naiba știam noi de iubire, eram copii când ne cunoscusem… eu 16 și el aproape 18. Așa era toată țara, împărțită între cupluri care deja divorțaseră sau care disimulau foarte bine. Poate un procent erau fericiți, nu pot să pretind că le știu pe toate. Dar observam și făceam comparație. Credeam că citind, mergând la terapie sau la coach o să înțeleg, poate înțelegeam pentru scurt timp. Apoi, mă înfuriam iar și chiar mă gândeam că poate corpul meu o să se sature de tensiunea constantă și o să-mi curm suferința. Egoist, dar oare când mai fusesem eu egoistă?

De aici să vină dorința de a lăsa ceva în scris? Testament nu-mi făcusem, era trist când murea cineva, ce conta ce lasă în urmă… Drepturi de autor de 100 de lei pe an, o glumă era viața de scriitor în România. Ce să scriu eu pentru compatrioții mei, ceva ce nu știau deja… că alegeam cafeaua la ibric și gătitul în casă pentru că era tot ce ne puteam permite?! Scrisul totuși curgea lin de sub degetele mele, tastatura era prietena mea, îmi cream un loc de evadare și chiar chinuită și reținută – îmi dădea senzația de împlinire. I-aș fi zis izbăvire dacă nu m-aș fi ferit de cuvinte mari care dădeau impresie de exclusivism. Ceva care se simte atât de firesc, care mă încălzea și îmi dădea speranța, ceva-ul ăla nu putea fi greșit. Ce s-ar întâmpla dacă m-aș dezgoli așa cum mă așteptam să o facă personajele mele?!

2 Comments Add yours

  1. Silvia says:

    Cartea era pe raftul de sus , de la prima publicare, în sufletul tau , dar tu nu stiai ca este suficient, ca asta era succesul .
    Pare ca intre timp ai aflat si , probabil, de aceea nu au simțit nevoia să mergi la librarie.
    “Copilul” tău isi începuse calatoria si tu nu erai îngrijorată pentru el.

    Like

  2. Meriţi toate rafturile de sus. Ale gândului, ale inimii, ale librăriilor.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s