Nici nu știu dacă cel de vară se mai ține, dar cu siguranță îi simțim lipsa – era și rămâne evenimentul meu preferat, indiferent de anotimp. Acum capătă și accente din perioada dubioasă pe care o traversăm, de unele ne e drag că ne-au învățat despre o revenire la noi, cu noi și ustensilele de bucătărie. Eu am o relație specială cu foamea și multe ancore mi-am creat cu mâncare, în special olfactiv. Știu de exemplu că într-un an în care am pierdut un bunic și o mamaie, bunica rămasă mi-a dezvăluit secretul supei cu țăiței de casă. În primul rând secretul stătea în tăițeii tăiați romburi și uscați de ea în balconul de la parter în care ne primea în verile copilăriei. Apartamentul s-a vândut și mă bucur că am apucat să le zic la revedere acelor amintiri. Totuși, nu am vrut să o supăr și să-i spun că eu nu fac tăiței și că la vizitele mele în Ardeal, fac stoc de paste Arnos (acum se găsesc și în București). Așa că am urmărit-o cum a întins un ziar, a luat legumele și a început să le curețe vorbind rar, conștientă că până atunci bunicul o ajuta la curățat fructe și legume, la scorbit piersici (prăjitura) și tot cel care contribuia semnificativ la consumul responsabil. Secretul era să pui la fiert două feluri de carne: vită în oala cu presiune (nu intrăm în discuția aia) și porc în altă oală . Nu lipsea niciodată gulia și atunci când vreau să recreez o amintire, mirosul de gulie fiartă în ciorbă are rol de mașina timpului.

Tot pe bunica mi-o aduc aminte scuipând din gură o bucată de plăcintă cu dovleac care nu trecuse testul – era dezarmant de sinceră. Îmi zice tata despre ea că declara că i-ar fi plăcut să mănânce de la alții, experiența ne-a arătat că i-ar fi plăcut, dar mâncare bună. 😛 Nu întâmplător, la Food Bloggers s-a adus vorba de risipă alimentară, de generații de femei care ne-au crescut, ne-au influențat iremediabil existența, de la care am învățat să iubim mâncarea și să o încropim din ingrediente puține. Acum se zice că gătit după rețetele lui Jamie, atunci se făcea farm to table cu mai multă creativitate și mai puțină promovare. M-aș duce atât de departe, ca autor de beletristică pentru care foamea se traduce în afecțiune prin scris, încât să spun că astfel am dobândit un limbaj autentic de transmitere a iubirii. Nu se exprima afecțiunea explicit, dar oala de ciorbă, extra-tăițeii, un desert încropit, știau să-ți vorbească într-un fel pe care să-l poți digera la vârsta aia fragedă. Nu zic că era ideal, dar privind totul cu ochii și cu inima adultului care am devenit, înțeleg,

Așadar, m-am surprins deseori că vorbesc în feluri de mâncare pe care ni le pregătea și tata, dând frâu liber propriului limbaj al iubirii – cum ar spune un film: I was such an emotionally needy child. Se pare că tații consideră că le ajută pe mame cu prepararea meselor și nu că trebuie să contribuim în mod egal la mesele familiei. #nevermind Săptămâna trecută intenționam să fac ceea ce se numește la noi acasă drept cartofi franțuzești; straturi de cartofi fierți în coajă (decojiți apoi), cu smântână, ou fiert, totul așezat la cuptor într-o tavă tapetată cu unt și pesmet. Nu am ieșit după smântână și mi-am adus aminte de o ceapă gigantică rămasă nerevendicată prin frigider. Am tocat-o fin și am pus-o la călit în oala în care de obicei facem floricele. Am pudrat din belșug boia de ardei dulce și mai spre final o pastă de ardei copt (iute cu dulce) făcută de mama. Parte din cartofii fierți în coajă i-am tocat grosier, restul i-am dat pe răzătoare (ăia mai tari), i-am împrietenit cu ceapa, mărar uscat, sare și piper și le-am uitat pe aragaz la foc mic să facă o crustă delicioasă. Pentru că trebuia să fie un festin pentru un Andrei fițos, care până la urmă a mâncat doar tort – am ales să combin vegetarian cu carnivor. Dacă azi la conferință s-a atins frecvent tema planning meals și încercarea de a evita risipa, am valorificat totul fără să pară încropit: O mămăliguță cu brânză frământată (caș frământat cu sare – adică un fel de burduf), ouă fierte, un cârnat Pikok uscat bine la cuptor și piesa de rezistență – Baraboi unși. Sunt voci care condamnă baraboii cum că ar fi mâncare de sărăcie, eu i-aș zice soul food românesc. Ar bate la fundu’ gol orice cartof țărănesc de la restaurantele tradiționale. Tradiția presupune în mintea mea să lași să vorbească sufletul prin abur de ciorbițe acre cu leuștean din sud și mămăligi pe pături din centru. Prin tine să vorbească bunici, mame și mătuși care știau să încropească mâncare cu cinci ingrediente în mai puțin de 20 de minute, îndestulător și gustos, cea mai bună masă a zilei cum zice tata.

Despre ce e Food Bloggers până la urmă?! Despre oameni care fac totul cu pasiune, de la chef-ul Marriott cu dovleacul ăla genial, până la oameni care organizează campanii pentru a-i hrăni pe alții. De la networking, la relații de prietenie care durează deja de ani. Și da, e și despre pișcot, ce credeați?! Să fie primit! Deși mă obosește groaznic, parcă cel mai bine mă simt în mijlocul oamenilor, gătind, servind, cam așa cum era pe final de 2019.