Retrospectiva

on

A anului, a vieții de până acum, a tot… Mă gândeam să scriu altceva, am vorbit la telefon între timp, m-am conversat și pe celelalte mijloace disponibile pe desktop, am mâncat și m-am uitat la ceva. Contrar tuturor indicațiilor de cum ar trebui să ne savurăm masa, eu mânânc la laptop în timp ce savurez seriale care nu se potrivesc de privit în cuplu. Adică alea cu iubit de Crăciun, E stato la mano di Dio și evident… And Just Like That (nu noul Sex&the City). De filmul de care vorbește toată lumea nici nu merită să vorbesc, am văzut și am mers mai departe, de 7 ani de când am blogul mi-am categorisit toate cronicile ca fiind neavizate. Revin.

Așadar, am început anul fresh, cu un proiect în care am investit 4 luni de viață și încredere. După irosirea timpului respectiv, chiar pot să declar deschis că mă doare în cot de lecțiile pe care mi le servește viața. Așa cum zice unul dintre cititorii mei de tarot preferați, care e treaba cu greșelile și cu lecțiile din moment ce nu mai suntem la școală? Cine ne dă notă pe lucruri care privesc strict evoluția noastră?! Eu îmi dau 10 cu felicitări pentru felul în care am gestionat prima parte a anului, am ales să cred în oameni și în dorința lor de a înainte pe o cărare comună. Ce și-au luat ei de la experiență, îi privește direct, mai ales că la analiza zilnică suntem toți egali: nu putem da timpul înapoi și tot capul nostru îl punem pe pernă. Deci, la analiza de uitat în oglindă la final de zi sau la judecata proprie, o să picăm bine sau prost, întocmai cum ne-am așternut.

A urmat ziua mea, eveniment special de re-editare alături de o editură de data asta, a primei cărți – frumoasă foc, cu un tilu nou. A ajuns în librării în care doar visam să ajung și după ce m-am bucurat ca un câine rău care se consumă în interior, nu m-am dus să o vizitez decât în noiembrie. Am zis că sunt recunoscătoare pentru tot ce vine către mine, dar totuși, un pic de realism nu strică nimănui: lucrurile nu se întâmplă singure. Să scrii e nevoie de talent și pentru asta chiar sunt recunoscătoare, dar pentru a pune în mișcare niște forțe care te duc în librării e nevoie de determinare și ceva resurse. Ca să ajungi de acolo best-seller, ar fi bine să-ți permiți ceva publicitate agresivă, rețea de distribuție semnificativă și puțin noroc. Să fii ales din muntele de cărți colorate, parfumate cu promisiuni și tipar proaspăt, e nevoie de noroc. Și cum zic eu în cartea respectivă: Toate alea sunt pentru tine Irina, doar să întinzi mâna să le apuci. Walk the extra mile! De la ziua mea s-au derulat pe repede înainte un job nou alături de o Irina care mă învață (atenție, nu dă lecții) despre cum să-mi număr binecuvântările fără să le văd. Mă trage de mâneca virtuală să înlocuiesc Săracul/Săraca! cu mai prietenosul și empaticul Dragul de el/Draga de ea! Când mama lucra în Franța acum vreo 20 de ani, a pus mâna absolut întâmplător pe o carte la faimoșii bouquinistes (sau cel puțin eu nu-mi amintesc să fi fost nouă când a adus-o acasă). Cartea Mariei Cardinal – Les mots pour le dire, am citit-o târziu și am înțeles-o greu la a doua citire. A fost tradusă și în limba română Cuvinte care vindecă. Ce mă învață Irina alături de care lucrez part-time este foarte valoros, în lipsa vizualului, folosește-te mult de cuvinte, ai face bine să te faci înțeles și să te transmiți complet și corect.

De prin septembrie așa, mi-am găsit un trib nou cu care chiar rezonez, o sumă de femei mature și asumate, un grup care mă conține. Acolo, am dat de o Silvia, o Mara, o Doina și vorba lui Radu Anton Roman, Doamne, câte minunății ai lăsat pe pământul ăsta – el se referea la ciorbă de potroace, eu la femei alături de care urmez un curs de dezvoltare personală. Simt că alături de ele pot înfrunta și cuceri 2022-ul de la orizont. Nu îl vom cuceri prin luptă, ci prin iubire – când se strâng femei să facă ceva mișto, există speranță pentru omenire. Părerea mea evident!

Așadar, anul ăsta nu am înfăptuit lucruri mărețe, mai degrabă am consolidat. Nu am câștigat bani, am aflat unde se risipește energia atunci când alegi un compromis – nu, nu o să câștigi timpul ăla de fac asta acum și apoi mă ocup de ale mele! niciodată. Ceva care nu arată și nu se simte bine din prima, nu o să se simtă altfel, well… tot niciodată. Dacă acorzi credit oamenilor, fă-o din toată inima, nu te simți prost, folosit sau abuzat. Ești în schimb naiv, idealist și dornic să ajuți. Vorbește-ți așa cum o faci cu fiul/fiica ta – se pare că la cât de smart e creierul ăla pe care îl folosim la prea puțin din potențial – tot nu pricepe nuanțe. Nu pricepe de glumă (o să-mi intre în cap, Silvia!), nu pricepe cui exact ne adresăm. Dacă nu ne costă nimic, măcar asta să fie tema de acasă, am stabilit că extemporal la dirigenție nu ne dă nimeni – să folosim cuvinte care vindecă. E irelevant că tradus mot a mot, romanul s-ar fi numit Cuvintele pentru a spune… cuvintele pentru a spune chiar și ceva dureros, au tot rol vindecător. În 2021, fiecare a fost protagosnitul propriei povești, roman sau film, ne-am responsabilizat în rolul ales (sau nu!) și am ales să mai tragem o fisă. Rezoluțiile sunt puse pe frigider, au ca piesă centrală smerenia într-un câmp de lavandă, acceptarea măreției ce va să vină și venituri de reinvestit în ce contează: cărți și călătorii… ale mele, ale altora, ale noastre. Oare ce poate fi mai frumos decât să-ți descopere cineva cuvintele vindecătoare la o tarabă pe malul Dâmboviței, Mureșului, Someșului și mai știu căror afluenți ai Dunării… răspund tot eu… nimic nu e mai frumos!

În loc de concluzie, revenim la Sex&the City de rit nou cu babe. Am văzut doar un episod, dar surprinde foarte bine sforțarea noastră (să nu ne iluzionăm că suntem tineri) de a ține pasul cu vremuri care se schimbă constant, cu învățat chestii noi despre gen și identitate până nu mai știm cine suntem noi. Eu zic că e relevant pentru că noi suntem mai tinere de 55 și totuși am văzut și experimentat mai multă suferință decât distracție. Pudibonderia nu e mimată, izvorăște din bun simț, we cannot step up our game, darămite our p*ssies. Am pierdut oameni dragi, ne uităm cum zilnic se înmulțesc firele de păr alb înainte de vreme, avem boli cu rădăcini în stres prelungit și lipsă de odihnă și… nu avem nici măcar 50 de ani. Filmul nu s-a schimbat, acum vorbește despre realitatea post-marriage, poate era de aștept să fie despre Once you go grey, there’s no other way! Way! Există realități pentru când fiul tău o să facă deragoste în sufrageria unui apartament semi-decomandat din Rahova că doar nu s-or duce în parc… iubitul tău o să-și piardă treptat auzul din motive doar de el știute… iar nouă ni se va usca partea aia a corpului pe care am uitat să o iubim, fix ca o stafiduță. Ele nu sunt penibile, protagonistele, noi suntem cu așteptări nerealiste ca totul să se schimbe amețitor în jur, dar noi să fim la fel. La 50, 60, vreau și sper că e mai mult decât mental-pause.

Nu pretind că știu exact cu ce se ocupa Desmond Tutu, dar mi-a picat sub ochi un citat, așa cum se întâmplă când oamenii pleacă dintre noi. Pentru mine care nu sunt fan apă, zic că e nevoie de mare curaj și să mergi în amonte să vezi care e treaba sau să faci din asta treaba ta: “There comes a point where we need to stop just pulling people out of the river. We need to go upstream and find out why they’re falling in.

La mulți ani!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s